” Am reușit să pun pace în vârtejurile din mine” , acesta este o parte din motto-ul volumului de versuri ” Mai sunt? E timpul” al anticarului din Piața Moghioroș, Valentin Rusu. mărturisesc că numaidecât, păstrând, în mod evident proporțiile, la ” liniștea din lucrurile bătrâne” ale lui Lucian Blaga, căci poetul amator ne oferă ,prin intermediul onestelor sale versuri, perspectiva unei vieți văzută ca o școală care nu-și va închide cursurile decât în momentul eliberării ralului inevitabil.
” Am fost plecat pentru multă vreme\ Acum mă întorc. Încet, încet în liniștea câmpiei.” mărturisește poetul, inoculându-și în sineala versificației beatitudinea reîntoarcerii la simplitatea lucrurilor, nicidecum ca o resemnare sau ca o scorțoasă abdicare, ci ca o frustrant de primordială reprimenire senzorială, căci mărturisind ” Am nevoie de mine, cel de demult\ Vreau să văd dacă-mi mai seamăn.” , Valentin Rusu pune în talerul introspecției viguroase o anumită tentă a bilanțurilor situate între nostalgie și nemiloasă eviscerare.
În versurile sale muntele și pădurea, deghizate într-un soi de Alfa și Omega ale trăirilor, devin pline de suculența panteismului care fandează între albul și negrul clipelor, evidențiind simbioza dintre teluric și ancestral, care trăiește într-o cochilie cu împliniri și neîmpliniri care care clădesc deopotrivă vitralii și eșafoduri.
” Am vrut să pun pace în vârtejurile mele\ Dar râvnesc nebunia furtunii”, ne șoptește versificatorul într-un permisiv dualism care alunecă feeric între sacrul și profanul existențialismului trecut prin furcile caudine ale nenumăratelor încercări, trăind între irefutabil și inefabil .
Monorcromatica senzorială are ceva din litania reverberată prin taigaua depărtării, ca un blestem care poate fi cu ușurință confundat cu binecuvântarea.
” Am secat, m-am uscat și\ Pe obrazul pământului fanteziei mele\ A apărut o rețea de riduri crăpate\ ca pe călcâiele trudite ale muncitorilor” sau ” Da. Mâine voi trăi din ieri\ Ce vechi sunt vorbele de pluș.”, mi-a strecurat în suflet ceva din zbuciumul lui Panait Cerna, trăind abraziv între patos și banal, nu cu o fățarnică oscilație senzorială, ci ca o continuă și oarecum firească ezitare a unui om împovărat și totuși eliberat care gustă în grabă sau pe îndelete din intensitatea trăirii.
Lectură plăcută!
