Știți sentimentul acela când oricât de mult te-ai strădui să nu greșești, să fi perfect, toată lumea să fie mulțumită, tu tot continui să o dai în bară mereu și mereu?
Wilhelmina Calloway, Millie, are un trecut îndoielnic și din cauză că este o fostă deținută nu își găsește cu ușurință un loc de muncă. Trăiește în mașina proprie pentru că nu își permite o chirie adevărată și este mereu înfometată.
Așa că e în culmea fericirii atunci când i se oferă ocazia de a fi menajera familiei de bogați Winchester!
Aici are o cameră numai a ei, un salariu frumos, nu trebuie să cheltuie nimic pe mâncare și primește o întreagă garderobă superbă de la șefa ei.
Prea frumos ca să fie adevărat. Și chiar așa este!
Foarte curând își dă seama că nimic nu este ce pare a fi. Tot ce era frumos se dovedește a nu fi adevărat și tot ce părea adevărat nu este frumos deloc. E chiar oribil! Înfricoșător! Fără scăpare!
Nina Winchester – pe cât de drăguță a fost la interviul pentru angajare, pe atât de scorpie s-a dovedit a fi atunci când Millie și-a luat atribuțiile în primire.
Pare să facă dezordine intenționat, doar ca totul să arate groaznic și să fie mai greu de curățat.
Cere lucruri contradictorii, nu recunoaște când greșește și se crede stâlpul familiei chiar dacă nu are absolut niciun motiv să o facă: nu are un job, nu se ocupă de casă și are un copil din altă relație.
Andrew Winchester – este soțul ideal. Oricât de mult am încerca să îi găsim un cusur nu facem decât să ne minunăm cât de perfect poate fi. Este foarte bogat, chipeș, echilibrat, calculat, calm și mereu optimist. Are un job extrem de important dar este si prezent în familie și participă la evenimentele din viața fetiței, Cecelia, care nici măcar nu este copilul său biologic.
Cecelia– fetița de 9 ani a Ninei. La fel de instabilă ca mama ei, pare un copil problematic, deloc ușor de gestionat, răsfățat și răutăcios.
Enzo se prezintă ca fiind grădinarul familiei și al întregii comunități. Este italian, nu prea vorbește engleza și totuși e singurul care încearcă să o atenționeze pe Millie că intră într-o familie periculoasă.
Toți aceștia au ceva de ascuns și când credem că suntem lămuriți, mai apare un mister de rezolvat. Toți aceștia își trădează adevăratele intenții până la finalul cărții, care desigur este unul foarte neașteptat.
Menajera este un thriller interesant construit. Mi se pare că respectă regulile scrise și nescrise ale categoriei de Mister, Suspans, Crimă. Povestea e atractivă, cu multe aspecte fantastico-reale, care cu siguranță se regăsesc în realitatea nefericită a unora.
Răsturnările de situație nu sunt puține și cred că totul se întâmplă fix așa cum trebuie: la momentul cel mai neașteptat!
Aș avea totuși ceva de “reproșat”, deși o zic cu multă reținere pentru că mi-a plăcut cartea, într-adevăr se citește foarte ușor și mi-a stârnit curiozitatea pentru celelalte continuări, dar stilul în care sunt redate întâmplările ar avea multe îmbunătățiri de făcut, zic eu.
Parcă frazele se termină prea brusc! Înțeleg efectul de surpriză dar mi-ar fi plăcut ca secvențele să se încheie ca o concluzie, nu ca o ipoteză, ca și cum după ce avem rezultatul ne dăm seama că datele problemei erau greșite. Înțeleg din nou că se dorește răsturnarea intenționată a aspectelor pe care le credeam sigure și reale dar totuși, din nou, parcă nu chiar așa “din topor”. Totul e ca o imagine super-interesantă care ne trece prin fața ochilor mult prea repede pentru a putea fi înțeleasă.
Apoi dialogurile sunt atât de simple și lipsite de culoare încât mi-au dat impresia unor personaje a căror buze se mișcă total diferit față de sunetele pe care le scot, ca un film titrat într-o limbă diametral opusă.
Am citit povești a căror esență a fost destul de seacă dar felul în care erau scrise a creat tot farmecul care lipsea din jurul lor. Aici mi se pare că se întâmplă exact invers: povestea are foarte mult farmec dar scrisul o cam tocește.
– Mulțumesc, îi spun. Chiar apreciez foarte mult ajutorul. Foarte mult.
Rânjește la mine.
– Foarte mult?
– Foarte, foarte mult.
În momentul acela, Cecelia dă buzna în curte îmbrăcată cu o rochiță roz pastel, decorată cu alb. La fel ca mama ei, nu are niciun fir de păr nelalocul lui.
– Tati, spune ea.
Andrew își întoarce privirea spre Cecelia.
– Ce este, Cece?
– Nu merge computerul. Nu pot să-mi fac lecțiile. Poți să-l repari?
– Sigur că da, îi răspunde el, punând o mână pe umărul fetiței. Dar mai întâi o să facem o plimbare superamuzantă. p.105
