Cartea propune un scenariu postapocaliptic, un viitor apropiat în care lumea a fost spulberată de un război atomic. Soarele, aerul, apa au devenit dușmanii omului care se ascunde ca o cârtiță în subsolurile și tunelurile metroului moscovit. Ce a mai rămas din populația moscovită, câteva zeci de mii de oameni din cele două milioane, duce o viață ascunsă, fără sens, ruptă de tot ceea ce se întâmplă sus. Au abandonat lumea de deasupra, lumea pe care ei au construit-o, au condus-o și au distrus-o, totul s-a prăbușit fără nicio soluție salvatoare. Lumea este goală și abandonată, cel puțin de oameni, pentru că deasupra tunelurilor metroului, nu este doar moarte. Există viață, lumea este încă locuită, dar nu oameni ca noi sunt cei care o stăpânesc acum, ci o nouă rasă adaptată la noile condiții, o rasă care poate supraviețui radiațiilor și noxelor din atmosferă, dar primitivă și încă ignorantă.
Viața la metrou este lipsită de sens, plină de frică, lipsuri și violență, murdară și periculoasă, total diferită de un habitat normal și sănătos. Stațiile metroului sunt populate de mici comunități de câteva sute de oameni, ce trăiesc în corturi pe peroane, care păzesc intrările și ieșirile în tuneluri continuu deoarece nu sunt singurii locuitori ai acestor locuri. Deoarece radiațiile și mutațiile au creat amenințări și pericole ce pândesc în fiecare colț umbrit și lipsit de lumina de avarie. Călătoriile între stații sunt adevărate acte de eroism.
În această lume subterană, în care soarele și stelele sunt doar legende pe care cei bătrâni le spun copiilor la culcare, este condensată, la o scară mică, lumea așa cum era înainte de dezastru la lumina zilei. Stațiile se războiesc pentru supremație, hrană, teritoriu și ideologii, oamenii au devenit adepți ai unor organizații militare, politice sau religioase. Există un Reich, o Hansa și o Linie Roșie, semn că fascismul, comunismul și capitalismul încă își duc luptele și interesele meschine, încă există și, culmea, au prioritate față de problema supraviețuirii și a continuității rasei.
Viața la metrou merge mai departe, dar mai mult cu rele pentru că lucrurile bune sunt aproape inexistente. Oamenii cultivă ciuperci care cresc fără lumină, cresc porci pe care îi hrănesc cu ciuperci, fac comerț bazat pe troc, născocesc zei, citesc cărți, merg la curve, întemeiază familii, se înarmează, se vânează, mutilează reciproc, câteodată se și devorează între ei. Proteinele sunt destul de rare aici jos și șobolanii au carnea cam ațoasă și tare. Este mai indicat a fi folosiți la curse, unde pariurile sunt la mare căutare. Dar, în principiu, oamenii încă fac aproape toate lucrurile pe care le făceau sus: respiră, mănâncă, luptă, trădează, filozofează, mint, urăsc și iubesc, cred și speră și își clădesc raiul și iadul sub pământ asemenea furnicilor.
Artiom trăiește într-o stație de la capătul metroului, VDKA, iar misiunea lui este să străbată tunelurile și să ajungă în Polis, stația centrală și cea mai dezvoltată comunitate subterană, pentru a alerta atât casta militarilor, cât și pe cea a intelectualilor, despre pericolul ce-i vânează de sus. VDKA este atacată de monstruozități ce se strecoară de sus și extermină sistematic rasa umană. Când vor termina acolo se vor deplasa la următoarea stație și tot așa. Ce a mai rămas din omenire este pe punctul de a dispărea definitiv dacă nu sunt luate măsuri.
Am parcurs-o foarte greu. Denumirile rusești ale stațiilor m-au terminat psihic. Cert e că mi-a fost foarte greu să urmăresc călătoria lui Artiom; de câte ori aveam impresia că am înțeles care-i sensul și ordinea stațiilor, mai apărea câte un nume care mă arunca iar în beznă. Cred că dacă avea o hartă, lucrurile s-ar fi așezat mult mai clar și mai ușor. În afară de această dezorientare, cam trei sferturi din această călătorie este extrem de plictisitoare și repetitivă. Până la declanșarea acțiunii propriu-zise, care prinde ritm abia când ajungem în inima metroului, la acest Polis legendar, trebuie să parcurgem o înșiruire anostă de stații, unele copii la indigo, în care mare lucru nu se întâmplă, deoarece autorul urmărește mai mult explicarea și construirea imaginii globale a acestei lumi. Tot ceea ce pare a ieși din tipar este norocul personajului care îl salvează mereu în ultimul moment de la tragedie și care m-a exasperat. Autorul trasează în detaliu, detaliu foarte obositor și plictisitor pe alocuri, modul cum este clădită, cum se desfășoară și cum e organizată această societate distrusă. Mie îmi plac distopiile explozive, care mă țin cu sufletul la gură și în care să nu fac față ritmului. Iar în Metro 2033 ritmul este destul de lent și abia către final se schimbă un pic lucrurile și percepi mai bine groaza și suspansul. Cartea este prima parte dintr-o trilogie, dar nu sunt sigură că îmi doresc să citesc și celelalte părți.
Alte recenzii de la Dmitry Glukhovsky:
