Dacă ai mai avea 8 ore de trăit ce ai face?
Cum e să citești o carte în care suspansul și curiozitatea celor ultime 8 ore de viață să fie mereu permanent prezent!
Vă zic eu!
Este o carte la care nu ai pagini în care să te plictisești. Cu sufletul la gură citeam curioasă rând după rând.
Povestea unor personaje, despre care nu aveam multe date concrete ca identitate, însă avem oportunitatea să le cunosc dorințele, emoțiile, stările lor.
Pe lângă faptul că am descoperit viziuni noi și interesante asupra modului în care unii oameni și-ar petrece ultimele clipe, pentru mine carte a fost o oază de claritate pe care mi-a oferit-o.
Din când în când mă opream din citit și aveam momente de introspecție: “Oare eu ce aș fi făcut în situația lui? Cum mi-ar plăcea mie să trăiesc ultimele 8 ore? Ce regret că nu am făcut până acum?”.
Să citesc această carte a fost ca un duș rece în care mi-am reprioritizat dorințele mele, unele afundate de stresul zilnic care nu îmi mai permite să mă ascult pe mine.
“─ Ce e fericirea?, mă întreabă. ─ E momentul ăla în care nu te mai întrebi ce e fericirea. Clipa aia în care nu simți nevoia să întrebi sau să te întrebi nimic de fapt. Când știi răspunsul pur și simplu, fără nevoia vreunei întrebări. Mă privește mirată. Uimirea aceea a omului nemulțumit. ─ Ai trăit-o vreodată?, continuă ea. ─Bineînțeles. Rar, desigur, dar da. Îmi amintesc că senzația era că aș fi putut să alerg gol pușcă prin piața mare la ora de vârf și să nu mă deranjeze deloc. Să nu mă facă să mă simt inconfortabil. Să-mi strig în gura mare toată starea, dezbrăcat de haine și de frici și de cazărmi și de umbre. Mai ales de umbre. Poate că asta e fericirea – dezbrăcarea de umbre și demoni.” (pag. 93)
Cartea este împărțită în 14 capitole, fiecare din ele având moartea în titlu într-un mod incitant care te face să îți dorești să descoperi misterul ascuns între rânduri: “Adu-ți aminte să uiți să mori”, “Viața ca o moarte” etc.
În dorința de a trăi clipele rămase, măștile nu își mai au locul. Toate poveștile sunt descrise clar, transparent, direct, atât ca stare, cât și la nivel de limbaj. Caracterul personajelor este autentic, nu își mai asumă roluri doar pentru a da bine. Pur și simplu sunt acolo pentru ei, autentici în acțiuni și decizii.
“─ Să mori fără să apuci să iubești cu adevărat, morții mă-sii…, îngână domnul Vodkă. ─ Dragostea e control. Atât. Control, intervine domnul Sambuca, ținând ochii încă închiși de la durerea ascuțită de cap. Nimeni nu-l mai contrazice. Ce rost ar avea? Poate că omul are dreptate. Poate că totul e durere de fapt. Durere îmbrăcată atent în plastic lucios și colorat.” (pag. 111)
Dintre toate cărțile pe care le-am citit în 2019 “Minus infinit” de Renert Dusout m-a marcat de departe cel mai profund.
Vă recomand să îi dați o șansă și prin ea să vă dați vouă o șansă la a obține claritate asupra felului în care ați vrea să arate viața voastră până la ultima clipă.
Alte recenzii de la Renert Dusout:
