Nu sunt o victimă de Mihaela Pușcașu este precum un jurnal în care autoarea începe să scrie în perioada pandemiei – ocazie cu care și-a așternut sufletul pe hârtie. Scrisul a dovedit că e întotdeauna terapie pentru minte și suflet. Prin scris apar soluții, dispar blocajele emoționale și vindecarea de temeri este posibilă și la îndemână. Nu sunt o victimă este dovada că în situații dificile, scrisul a devenit refugiu și tratament pentru frica de necunoscut. Nici măcar o pandemie nu ne poate transforma în victimele minții – care e înfricată și precaută întotdeauna, dacă nu dăm voie unor astfel de evenimente să preia controlul asupra propriei vieți.
Nu sunt o victimă înseamnă proză scurtă și poezie. Ce te învață fiecare parte a acestei cărți? Îți arată că vulnerabilitatea înseamnă putere – dacă te arăți exact așa cum ești nu înseamnă că ești slab și numai bun de a fi în centrul atenției celor care pot râde de sentimentele, trăirile și felul tău de a fi. Nu sunt o victimă e despre puterea și curajul de a nu te lăsa ”înghițit” de frică, de scenarii sumbre, de un viitor întunecat – care nu se arată, doar îl anticipează unii. Nu sunt victima nimănui – nici a oamenilor din jur, nici a pandemiei care a trecut, nici a viitorului.
Nu sunt victimă simt că e un mesaj al autoarei. Pe care eu îl ”traduc” exact așa: ”Asta sunt. Și așa cum sunt vorbesc deschis despre ce simt, despre emoții pe care vreau să le dau mai departe, despre adevărul pe care vreau să-l citească toți cei care mă cunosc. Vreau să mă eliberez și să spun adevărul meu exact așa cum îl văd, îl simt și l-am trăit până acum. ”
În fiecare pagină am simțit o nevoie acută de a lăsa emoțiile să iasă la lumină, o revoltă interioară, o răbufnire a sufletului de a se vindeca, de a se curăța de negativitate, o disperare de a încheia o etapă – și de a începe un nou capitol. Am simțit scrisul ca fiindu-i autoarei o ultimă soluție de a se face ascultată, de a-și spune adevărul cu orice risc – de a răni, de a determina pe unii să plece sau de a face loc unor noi experiențe care să-i bucure și desăvârșească această călătorie prin viață, o ultimă încercare de a se salva.
Nu sunt o victimă ocazia unui suflet de a spune cum s-a văzut totul, dat nu din auzite, nu prin filtrul altora, ci prin ochii ei. Paginile acestea sunt dreptul la adevăr, la durere, la furie, la vindecare și la viață. Nu sunt o victimă a propriei dureri, ci un om cu dreptul de a vorbi despre ce sunt, cine sunt, cum sunt, cu dreptul absolut de a spune ce simt, cum simt și cât simt. Copilul nu e o rușine care dispare dacă o ascunzi de ochii lumii.
Nu sunt o victimă sunt un tabloul al simplității, al vieții cu multe lipsuri și bucurii la care doar visai. E o imagine a adevăratei sărăcii – care era altceva decât numim astăzi a reprezenta sărăcia. E un jurnal al trecutului, al copilăriei de altădată în care prima călătoriei chiar era un eveniment pe care nu aveai cum să-l uiți. Cum să uiți de mama care te-a crescut, de casa care ți-a fost acasă sau de zilele în care aveai lapte și mămăligă la masă? Poți uita școala din sat? Niciodată! Nici mamele nu au avut o viață ușoară, nici ele n-au fost lipsite de educația dură, de prea puțin când aveau nevoie de mai mult, de blândețe și gesturi de iubire – au dat copiilor ceea ce au primit de la mamele lor, nu au avut mai mult, nu au știut mai mult.
În copilăria multora, sărbătorile erau ocazii speciale, bucurie absolută. Dar nu a fost mereu așa, nu pentru toți, iar pentru a vedea câr de fericiți au fost unii – chiar și în comunism, ar trebui să cunoaștem greutățile prin care au trecut alții – mai puțin norocoși, să înțelegem și să resimțim poate o parte infimă din adevăratele greutăți ale vieții. Poate așa ne răzgândim și rostim adevărul: cât de fericiți eram și nu știam!
Cu mama nu vorbeau orice – cum se întâmplă acum, la mama nu te duceai pentru orice problemă. Erau subiecte pe care nu le discutai niciodată cu mama – erau situații de neabordat, pe care mamele doar le evitau, de care fugeau întotdeauna. Pentru că nu era nevoie să știe copilul adevărul – chiar dacă-l interesa, era dreptul lui să-l cunoască, merita să știe tot ce îi trezea curiozitatea. Dar nu, cu mamele nu se discutau subiecte ce era absolut necesar să rămână ascunse sau păstrate sub tăcere.
Poeziile din Nu sunt o victimă ilustrează aceleași stări și emoții – dornice să se elibereze din captivitatea sufletului și din labirintul întortocheat al minții: despre agonie, despre dorințe ce poate nu se îndeplinesc niciodată, speranță, disperare, durere și nepăsare. În toată marea asta de emoții negre ca smoala mai contează drepturile? Mai are vreo importanță sau vreo putere de izbândă unicul drept ne neoprit: Dreptul Divin?
În toată frustrarea strânsă în suflet, iertarea își mai are rostul sau locul?
O inimă rănită și-un suflet de orfan
E tot ce port în mine și tot ce-n mine am
Și-mi fac din voi comoară, din toate mai de preț
Căci viața pare chinul, și moartea un răsfăț.
Versurile ascund toate emoțiile, îmbracă iluziile în curaj și siguranța că singurătatea nu e pitită în noi, că nu ne doare nicio secundă luptele pe care le purtăm cu sine și cu provocările, în speranța regăsirii de sine, a întâlnirii cu binele și împlinirea sufletească – sufletul pereche.
Nu sunt o victimă e o luptă continuă pentru libertatea de a o lua de la capăt, într-o lume colorată în nuanțe pastel – unde trecutul înseamnă maturizarea și dorința de a trăi într-o altă realitate – așa cum arată ea în visul pe care-l purtăm cu noi încă din copilărie.
Alte recenzii de la Mihaela Pușcașu:
