Cum ai reacționa dacă, în amurgul vieții, ai afla că, fiind prost informat, ai luat o decizie care ți-a anulat şansa la fericire?
Îmi place stilul scriitorului. Am citit şi Să bați din palme cu o singură mână pe care o recomand cu drag, iar O cale îngustă spre nordul îndepărtat o aveam demult în plan, dar o tot amânam. Bookster mi-a adus-o pe noptieră, aşa că am purces.
Atmosfera războiului este foarte brutal schițată. Lumea întreagă pare a se îneca în rahat, un rahat ce plutește și nu poate fi îngropat. Nu răzbate din poveste nicio rază de speranță, şi, având în vedere grozăviile relatate de martori, cred că e realitate crudă. Oamenii care au participat la război, în ciuda faptului că, aparent, au părut că se reintegrează şi îşi reiau viața obişnuită la sfârşitul acestuia, în realitate, au rămas cu sechele pe care n-au reuşit să le depăşească.
Flanagan ia sufletul omului şi-l desface ca pe o ceapă, foiță cu foiță şi expune toate gândurile, toate emoțiile, trăirile, dorințele, regretele şi speranțele în formă brută, neîngrădite de prejudecăți, tipare sociale şi morale. Pur şi simplu, dezbrăcat la piele şi cu sufletul în mână, ca în lagăr.
Nu există oameni buni sau răi, există oameni cu bune şi cu rele, oameni care au greşit şi regretă, oameni care au greşit, dar nu înțeleg unde au greşit, oameni care n-au avut încotro, oameni obligați să ia decizii care le vor chinui conştiința întreaga viață.
Destine zdrobite de război, de cruzimea altor semeni, de ambițiile unui imperiu, de dezumanizare si chin, de minciuni ce schimbă cursul vieții radical; nu-s chiar subiecte plăcute sau relaxante, dar sunt redate atât de tulburător încât ajungi să compătimeşti personaje care n-au dat dovadă de nici un pic de bunătate sau milă, ucigaşi cu sânge rece, pe care, pur şi simplu, îi înțelegi: nu puteau mai mult, nu aveau de unde, atât au primit, atât au înapoiat.
Flanagan are o afinitate pentru vorbe, te prinde în capcană, şi simți nevoia să te opreşti şi să reiei multe fraze, ca, mai apoi, să-ți pui întrebări despre ce înseamnă viața şi din ce e făcut omul.
Calea îngustă spre nordul îndepărtat este un proiect disperat, inițiat de japonezi. O cale ferată care să lege Birmania și Thailanda, cunoscută sub numele de Calea ferată a morții, un drum care să taie jungla. Un proiect prea amplu, un dezastru de la început până la sfârşit care a înghițit mii de vieți omeneşti pe bandă rulantă. Ambiția unei puteri care a nenorocit mii de suflete, fără finalitate şi inutil. Numărul victimelor este estimat la peste 100.000, doar din trupele Aliaților.
Povestitorul este doctorul Evans, ajuns la bătrânețe, care îşi rememorează evenimente importante din viață, axându-se, în principal, pe perioada războiului, când, după căderea Singaporelui este luat prizonier şi dus în acest iad. E interesant modul lui de redare, ca şi cum s-a detaşat de poveste, ca şi cum ar povesti despre un alt om, complet diferit de el, cel de acum.
Mi-a plăcut chirurgul Dorrigo Evans, comandantul lagărului, în ciuda păcatelor de care se face vinovat. I-am simțit disperarea de a-şi salva oamenii din acel infern. Am simțit cum se învinovățea, deşi era la fel de impotent ca şi ceilalți. I-am înțeles visul de a regăsi lumea şi umanitatea aşa cum o cunoştea înainte de război.
E interesant şi modul în care autorul expune încercarea doctorului de a înțelege mentalitatea japonezilor: două culturi şi moduri de gândire diferite ce se bat cap în cap şi nu au nici un numitor comun. Japonezii se ghidau după principii ca datoria şi onoarea, în timp ce prizonierii nu aveau cum să depăşească problema lor cea mai stringentă: supraviețuirea.
Povestea imposibilă de dragoste, vorba care i-a schimbat destinul, scrisoare care i-a anulat orice posibilitate de a găsi fericirea, îi justifică, în ochii mei, scăparile şi păcatele din viața personală. A căutat tot timpul ceea ce nu a putut avea. Logodit cu Ella, dar implicat într-o relație adulteră cu soția unchiului său, Amy, Evans se trezeşte aruncat în război şi, în ultimele pagini ale cărții, înțelegi că, de fapt, trauma lui n-are legătură cu războiul, cât cu vestea pe care a primit-o în timp ce era departe de casă, închis în lagăr.
O poveste despre moarte, despre război și despre minciună, o nefericită poveste de dragoste ce s-a terminat înainte să înceapă din cauza neşansei şi a fatalității. Dar, mai presus de toate, o poveste despre supraviețuire, despre lupta cu disperarea şi dezumanizarea.
Sub titlul acestei cărți, inspirat de haiku-ul poetului japonez Basho din secolul al XVII-lea, găsim o poveste magistral scrisă, de o brutalitate şi sinceritate cutremurătoare. Cartea poetului Basho este despre o lungă călătorie pe jos, fără un scop precis, cu momente de singurătate maximă.
Viața e o călătorie. Dacă are vreo semnificație sau dacă este doar despre a pune un picior în fața celuilalt, e altă discuție.
Este, de asemenea, un tribut adus de Flanagan, tatălui său şi perioadei de prizonierat a acestuia în lagăr.
Alte recenzii de la Richard Flanagan:
