Am revenit la Allende și am reluat de unde am lăsat vechea noastră relație de love-hate. O lungă petală de mare – un titlu superb și o poveste documentată, cu potențial strălucit și totuși ceva, undeva, n-a picat pe cant. N-aș putea susține vreodată că e o carte slabă, dar i-a lipsit ceva pentru a fi pe aceeași treaptă cu Casa Spiritelor. Allende s-a aruncat iar in stilul ei jurnalistic, detaliat, amănunțit, la obiect, distant și a uitat să ne ofere picătura atât de necesară de emoție și stropul acela de mistic.
Dar povestea este captivantă și foarte interesantă ca date istorice. Preluarea puterii de Franco în Spania, venirea lui Allende la putere în Chile și puciul care i-a adus și moartea, atmosfera din Venezuela secolului trecut, mai bine de jumătate de secol ce ne poartă pe două continente și prin mari frământări sociale.
Acesta ar fi fundalul, iar eroii principali sunt doi tineri mânați de la spate de tragediile și nedreptățile istoriei: Victor, tânărul cu aspirații de doctor și Roser, munteanca cu aspirații de pianistă de salon. Cei doi părăsesc Spania din cauza amenințării dictaturii lui Franco și, trecând granița în Franța, unde refugiații nu erau întâmpinați chiar cu brațele deschise, aud că Pablo Neruda, scriitorul chilian, s-a dedicat cauzei refugiaților și a întreprins o amplă operațiune de relocare a unora dintre aceștia. Astfel, neavând alte opțiuni, forțează destinul, se căsătoresc în grabă, chiar dacă Roses era însărcinată cu copilul fratelui lui Victor, care decedase pe front, și se îmbarcă pe vasul Winnipeg pentru a da acestei țări ca o petală de mare, de vin și de zăpadă, tivită cu o panglică de spumă albă și neagră șansa să-i țină în brațe și să devină „acasă”.
Căsătoria lor este încheiată fără dragoste, dar timpul și întâmplările prin care trec îi ajută să construiască o poveste de dragoste specială, bazată pe ajutor reciproc, pe respect și înțelegere. Va dura ani, dar la final fiecare își va fi găsit sufletul pereche pentru viața asta, cât și pentru următoarele.
Ororile Războiului Civil din Spania au fost remarcabil de bine redate și documentate istoric, parcă mult mai pregnante și mai concentrate decât în Fântânile Tăcerii pe care am citit-o de curând, cu toate că cei doi nu apucă să trăiască sub dictatură, simt pe propria piele începuturile acestei perioade crunte și sângeroase.
Chile a fost pentru mine o încântare. Sunt o admiratoare și o împătimită a ambientului din țările sud-americane, iar atmosfera propusă de Allende a fost ca întotdeauna la înălțime. Un alt aspect pozitiv este realismul și franchețea pe care le folosește când construiește caracterele. Nu idealizează, nu omite partea mai puțin pozitivă, ci le schițează obiectiv, fără părtinire și complet verosimile, cu păcate și calități. Victor și Roser sunt personalități foarte diferite. Roser este o supraviețuitoare, un om obișnuit să se aclimatizeze și adapteze oriunde și oricum, ceea ce pentru Victor e mai anevoios. Dar în comparație cu Roser, care nu privea niciodată în urmă și beneficia de un simț implacabil al realității, el este mai statornic, regretă, își face reproșuri, speră și se lamentează. Odată integrat se desprinde însă foarte greu. Ea era ca un tanc care nu putea fi oprit de niciun obstacol, iar el era asaltat de nostalgie și amintiri dureroase. Pentru ea viitorul era lumină, pentru el totul era umbră și nesiguranță.
Am bifat încă o carte de la Allende și am aflat lucruri noi și foarte interesante, am urmărit viața a două personaje remarcabile, i-am invidiat și compătimit în egală măsură și, pentru puțin timp, m-am simțit în Chile ca acasă.
Alte recenzii de la Isabel Allende:
