Noi, mândrii homo sapiens, ființe ale progresului, posesori de reguli stricte pe care le încălcăm adeseori sub pretextul răstălmăcitoarei redefiniri a libertății, ne-am obișnuit să avem o părere despre absolut orice, chiar și atunci când suntem la mii de kilometri distanță, știind doar ce ne lasă alții să știm.
Cam așa stă treaba și cu teribila criză a națiunii siriene, pe care marea majoritate a celorlalte națiuni au comentat-o din confortabila căldură a fotoliului, butonând telecomanda televizorului sau răsfoind tabloidele sub miasma cafelei sau bruma berii.
Între acceptare și resemnare, între compasiune și reticență, am privit cu toții drama poporului sirian printr-un altfel de dioptrii care nu erau familiarizate cu adevărata cultură a acestei națiuni.
Dar iată că ” O speranță mai puternică decât marea” scrisă cu patos de către Melissa Fleming într-o implicare a omului care a scris cu cerneala emoției și compasiunii încă de la scrijelirea primului rând, aflăm despre ceea ce alții s-au tot străduit să ascundă.
În mod indubitabil uciderea omului de către om nu are absolut nicio justificare, atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Viața este un dar de care foarte puțini oameni se bucură cu adevărat, mai mereu fiind prinși în vârtejul nimicitor al orgoliilor și ambițiilor care continuă să alunece spre bestialitate.
Despre oamenii prinși între fronturi ne vorbește Melissa Fleming. Oameni simpli, credincioși și ușor de manevrat, dar care, mai presus de orice, iubesc libertatea și viața, nicidecum acea libertate a Occidentului înțeleasă ca un joc al sfidării și al nemărginitelor ambiții care nu țin cont de mormanul eventualelor victime colaterale, ci o libertate în care cultura respectului față de cel de lângă tine chiar are o valoare însemnată, aproape axiomatică.
Astfel autoarea relatează povestea tinerei Doaa de la începutul conflictului până la ”debarcarea” ei în Grecia. Un drum sinuos, pavat cu incomensurabile sacrificii, cu cataclismice frământări lăuntrice, cu răbufniri și oclusive strigăte ale omului simplu care nu înțelege de ce și mai ales cum de a fost posibil să se ajungă la o asemenea cutremurătoare cavalcadă de abominabile atrocități.
În momentul când speranță devine din ce în ce mai vagă, întregul colorit al simțirilor și al valorilor fundamentale încrustă în naufragierea lor un oarecare iz utopic, strecurând disperarea și mutilarea lăuntrică în sufletul refugiaților dezrădăcinați.
Cea mai neîndurătoare umilință, în mod clar, este mutilarea lăuntrică, cea care umilește și înjunghie pe dinăuntru, nelăsând posibilitatea defensivei, transformând omul într-o biată frunză nedorită de niciun copac, o frunză care tânjește după clorofila clipelor de altădată în ciuda abisalei rătăciri între cele patru puncte cardinale alee dezintegrării.
Stilul scriitoricesc al Melissei Fleming crește în ritm odată cu pătrunderea în șuierul povestirii pe care a aflat-o din gura principalei protagoniste, pornind de la descriptivismul vieții de dinainte până la sufocanta dramă a unor destine a căror unică vină a fost că s-au născut în Siria acestor vremuri tulburi.
Totuși mărturisirea nu este una echidistantă, autoarea adăugând anumite adaptări în numele sensibilizării, însă fără a denatura adevărul, doar plasticizându-l.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Melissa Fleming:
