„O viață măruntă” – cartea care a făcut tot segmentul de booktube să plângă în hohote, cartea care nu va lăsa niciun cititor indiferent…
…am crezut eu până nu am citit-o, iar castelele mele de așteptări au fost zdrobite de valuri de dezamăgiri. Recunosc că priveam video după video pe YouTube și „savuram” emoțiile booktuberilor citind cartea. Și zău că am vrut același efect și asupra mea.
Hanya Yanagihara ne spune biografia unui cvartet de prieteni – actor, arhitect, pictor, avocat, în jurul ultimului gravitând întreaga istorie. Primele câteva zeci de pagini ne fac cunoștință cu fiecare membru din cvartet, unul din aceștia fiind acel personaj enigmatic a cărui mistere și ajung să țină cititorul legat de poveste.
Limbajul simplist e acel plus în punguța cărții care accelerează lectura, făcând numărul de 700 de pagini mai puțin de temut. Dar nu te apuci să citești „O viață…” pentru limbaj (în cazul dat), ci pentru povestea în sine, tu, cititorule, fiind spectatorul din sala întunecată care privește un film de-o viață a patru oameni care și-au dus existența împreună, ridicând termenul de prietenie la un alt nivel. Citești o poveste, o dramă, o exagerare grotescă – lucru de ținut minte atunci când dai peste scenele de automutilare, violență fizică, violență sexuală, depresie, anxietate, pedofilie – scene care dau pe dinafară.
Yanagihara a atribuit unui personaj toate relele lumii și a sperat ca cititorul să empatizeze, să-l îndrăgească pe acel Jude, personajul nostru principal misterios și traumat, căci doar pe emoție și e construit acest roman. La un moment dat, cam pe la pagina 400, devii imun la toate suferințele descrise, pentru că doar astea și-ți sunt servite pagină după pagină. Istoria devine absurdă și neverosimilă, iar aceste lucruri contribuie semnificativ la blocajul emoțional pe care autoarea, neintenționat, ți l-a indus.
O istorie despre creștere. O istorie despre maturitate și îmbătrânire. O parodie a vieții cu un personaj caricatural. Caricatural deoarece Jude e absurd de perfect: frumos, deștept, bucătar excelent, grădinar și mai bun, cu prieteni ideali, și un job mai mult decât decent căruia i se întâmplă fel de fel de cruzimi și nedreptăți. Acesta e exemplul perfect de copil fisurat care nu vrea să-și accepte problemele, nu vrea să le rezolve, dar pe care le poartă din an în an, se asigură că le agravează și care sunt și cauza grijilor și preocupărilor oamenilor din jur care vor să-l ajute, să-i fie alături, dar pe care îi face să sufere.
„…voia să fie cineva care să nu cunoască pe nimeni și să nu fie cunoscut de nimeni.”
Autoarea a încercat din răsputeri să atingă strunele sufletului meu, a bătut o lezginkă pe canalul meu lacrimal, poate-poate să mă lipsească de-un fir de apă sărată, dar nu i-a reușit. Și nici nu am încercat să rezist, chiar eram conștient pregătită să mă lipsesc de lacrimi de dragul unei istorii bine construite. S-a produs de la sine, din cauza grafomaniei de care Yanagihara se face vinovată.
Atât de multe detalii sunt cusute alandala în roman, încât, dacă ștergem toată vrăjeala, rămânem cu o jumătate de volum. Înțeleg de ce a recurs la această scursură de cuvinte, dar o economie de spațiu și timp, și poate o altă strategie de a-mi transmite același mesaj, ar fi putut să-mi ofere o experiență credibilă.
Temele pe care autoarea le abordează, precum traumele și violența infantilă, sunt teme importante care trebuie dezbătute, discutate și soluționate. În roman vedem opusul. O adevărată nedreptate față de victimele abuzului din întreaga lume.
Teme la fel de importante ca adicția de substanțe, alegerea de a fi sau nu părinte, relația copil-părinte/părinte adoptiv au fost aruncate în text, lăsate să mocnească și s-au stins. Vedem niște părinți adoptivi care nu par deloc a fi părinți, un partener care își abandonează jumătatea la nevoie. Un roman cu crustă deasupra, dar crud înăuntru, pe care nu-l poți ingurgita nici cu sare, nici cu pâinică. Uf.
