Deși mulți dintre exegeții activități literare a scriitorului italian Alessandro Baricco, licențiat în filosofie, eseist și romancier, au considerat că romanul ” Ocean mare” este o tentativă, după unii extrem de reușită, de revitalizare și de punere în lumina diafană a gloriei mitului, totuși, după ce am citit această carte, trecând prin sarabanda personajelor hipersensibile și extrem de labirintice, îndrăznesc să afirm exact contrariul.
Cu o extravagantă minuțiozitate a detaliilor, autorul italian resuscitează virilitatea virgulei și șerpuitoarea somptuozitate a frazelor lungi, crestând hiperbolizarea senzorialului peste coaja trăirilor unor personaje oscilante, care urcă și coboară într-un ritm de chiciură întârziată peste ogoarele primăverii.
Apelând la un limbaj fastuos, dorindu-și cu orice preț să ne ofere un festin al simțirii, Baricco pare a se rătăci, uneori poate chiar cu bună știință, în volbura unei alambicări feliate inegal în simțiri și gânduri smulse din coroana efemerității, construind un turn babel al ideilor revărsate cu o furie acerbă într-un spațiu extrem de strâmt care oferă senzația unei corozive claustrofobii.
Între năucire biciuitoare și inoculări de nimicuri tardiv poetizate, scriitorul peninsular își rătăcește condeiul între amorțire și resuscitare, dansând sub clarobscurul unor existențe elucubrante, pline de patos, dar și de anodin, exact așa cum este viața oricărui muritor de rând.
Lectură plăcută!





