Omul a uitat că trebuie să moară, spune Ioana Trif. Este posibil! În vremurile acestea nici nu mai ai timp să îți amintești: gălăgie, obiective, oameni care vor mereu atenția ta.
Am citit de curând un interviu al autoarei în care afirma: “Ei bine, poate că nu am experiență, însă tot sufletul meu se află în această carte.”.Și exact această stare mi-a transmis și cartea: de sinceritate, deschidere, pasiune. Ce poate fi mai frumos decât să te bucuri de un lucru făcut cu pasiune.
“Scriu rândurile acestea cu emoție și cu teamă. Nu am derulat niciodată întreaga poveste în mintea mea. Ai milioane de trăiri pe zi și nu prea te așezi să le pui la locul lor, să le discuți cu tine însuți, să le perii. Nu există timp, poate. Poate nu are rost. Cert este că noi, oamenii, luăm timpul ca pe un adevăr universal valabil. Cine pe lumea asta se gândește la el? Cine se gândește că nu avem niciun fel de răspuns la marile întrebări ale existenței? Cine se gândește că un singur element al vieții noastre, dacă se mișcă, sau se cutremură, poate întoarce un univers? Nimeni. Nici eu nu mă gândeam. Viața mea își urma cursul ei obișnuit.” (pag. 19)
Eroina cărții este martorul unei lumi noi, în care nu are posibilitatea să intervină, poate doar să observe. Trezindu-se într-o lume dată peste cap, cu reguli noi, pe care trebuie să le descopere, simte că totul este o pedeapsă pe care omenirea o primește grație comportamentului său distructiv, a lipsei de respect pentru natură și pentru animale. Și astfel începe două călătorii, una interioară și alta exterioară, pe același drum, numit viață.
„Era grotesc să fii orfan și cu cât înaintam în vârstă, cu atât era mai rău. Poate de aceea nu mai voiam să văd pe nimeni, de aceea nu reușeam să am relații fericite și normale cu nimeni. Oricât de tare mă zbăteam, tot știam că sunt singură pe lume.” (pag. 53)
Prin felul deschis și transparent în care au fost relatate întâmplările am reușit foarte ușor să empatizez cu personajul principal și pe tot parcursul lecturării m-am simțit ca cel mai bun prieten al ei, gata să între în poveste să o salveze, dacă situația o cere.
Mi-a plăcut ușoara nebunie care era prezentă în comportamentul femei, ca o fugă de realitate în imaginar. Nemulțumită de ce a descoperit aici, încearcă să își creeze o lume separată prin plăcerile ei.
“Vorbeam cu cărțile mele ca și cum ar fi prins viață, citeam cu voce tare, mereu. Sunetul vocii mele mă liniștea. Îmi eram propria companie și singurătatea ajunsese să nu mă mai deranjeze așa de tare.” (pag. 137)
Opera este fragmentată în mai multe capitole intitulate în funcție de acțiunea care se desfășoară: “Abandonul”,”Sacrificiul”, ”Liniștea martorului”. Limbajul este natural, corect și ușor de înțeles, deseori melodios, cald și calm.
Am să vă las cu fragmentul meu preferat din carte care m-a îndemnat la o acțiune – să îi sun pe părinții mei și să îi apreciez pentru simplul fapt că există aici și acum în viața mea.
“Le promisesem părinților mei că am să mai merg la ei, chiar dacă acum era un petec gol de pământ, dar ultima oară când fusesem acolo simțisem o forță. Și aveam nevoie să merg acolo, aveam nevoie să fiu din nou copil, chiar dacă nu era real. Mi-am dorit să vorbesc cu ei, să le spun că îmi pare rău că în loc să învăț să trăiesc cu tragedia morții lor, să accept ce se întâmplase, am încercat doar să uit, am încercat să mă fac că nu au existat, că moartea lor nu mi-a zguduit lumea și sufletul. Acolo, pe acel petec de pământ, unde acum nu mai era nimic, am stat ore în șir și am zis tot ce am avut pe suflet.” (pag. 179)
Dacă îi mai ai, îți recomand să îi suni măcar, și să programezi curând o vizită. Permite-ți să mai fii copil, povestește-le înainte să rămână “doar un petec gol”.
A fost o lectură care m-a dus filă după filă tot mai aproape de sufletul meu și de ceea ce simt față de lumea exterioară.
Alte recenzii de la Ioana Trif :
