Menirea unui gânditor în aceste vremuri este să ne ofere niște repere, niște idei de la care să ne antrenăm reziliența într-o lume în care suntem ușor de condamnat și de blamat. Prin urmare, marea dificultate a condiției celui care decide să-și facă vizibile gândurile este că trebuie să-și asume o parte din reticența publicului. Dar oare nu această chestiune face cu adevărat diferența?
Mihai Zota în „Omul fără vise” își aranjează metodic ideile, gândurile, opiniile, meditațiile. Abordează subiecte și teme care nu sunt neapărat confortabile cititorului, dar o face printr-o sumă de fraze pe care am putea foarte bine să ni le gravăm în spirit și în inimi.
„Pe zi ce trece, devin un lemn, mai specialist, mai lustruit de ciopliturile de sânge cald și de lacrimi. Numai transpirație și lacrimi”. Prin astfel de paradigme adunate în fraze concise, naratorul nostru pare să ne poarte prin trăirile propriului destin, un loc în care durerea se distilează cu resemnare, patriotismul cu curățenie, iar amintirea cu penitența.
„Mă răniți cu banii voștri” ne aruncă în față, fără echivoc, autorul, amintindu-ne de efemera noastră condiție de avar. „Mi-e teamă că vor veni oameni care nu ne cunosc , și care se așteaptă să începem războiul mâine dimineață” – o premoniție pe care Mihai Zota o lansează cu precizie în viitor, de parcă ar fi un oracol înarmat cu o pană fină.
Trebuie să recunosc că această culegere de gânduri și idei m-a luat prin surprindere. Inițial credeam că e doar un experiment literar de a imita anumite tradiții scripturale, precum e cea a ducerii unui jurnal, dar, în virtutea sincerității acestor idei, tind să cred că am avut ocazia să citesc ceea ce se poate numi o carte mare. Și nu, nu este despre pretenții literare îmbrăcate în coperți cu titlu de „bestseller”, ci mai degrabă despre sinceritatea umană, dezarmantă a unui om care a rămas fără vise, dar căruia i-a rămas încă o fărâmă de verticalitate.
Tranșante, reci, echidistante sau încărcate de furie, dezlânate uneori sau ordonate alteori, haotice sau ordonate – ideile lui Mihai Zota sunt înainte de toate o spovedanie automutilantă: „Lumea crede că sunt obișnuit, dar eu, pe ascuns, dau condamnări”. Sau „Am găsit eu o cale de bucurie și încerc să merg pe ea: plânsul”.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit este faptul că autorul nu și-a amestecat stilul, nu a împrumutat nimic din disonanțe pline de patos ale altor autori, ci a mers pe o formulă care pare să fie oarecum inspirată din stilul lui Cioran, un amestec de tristețe și de reflecție asupra a tot ce este efemer și incontrolabil de către natura noastră precoce și superficială.
„Omul fără vise” este, înclin să cred, o carte care ar putea să ne aranjeze o parte din gânduri, ar putea să ne provoace angoase sau să le domolească, ar putea să ne facă să apelăm la amintiri de dragul unei asumări personale.
Alte recenzii de la Mihai Zota:
