Gândurile omului sunt o infinită paletă de culori, dar nu ne e la fel de ușor să le transpunem în cuvinte. Din fericire, unii se nasc cu har, unii ca norocoasa asta de Ana și datorită lor ajungem și noi, ăștia nemiluiți, dar simțitori, să vedem scris negru pe alb ceea ce ne-am dori să transmitem. Ce-o mai invidiez! Cum știe să potrivească vorba ca să-ți ajungă la suflet și, mai ales, ca să-ți răscolească amintirile.
Ană, Ană, pe ce aripi de poveste m-ai făcut să zbor. Ce ușor ți-a venit să mă provoci să-mi amintesc pietrele tari care m-au odrăslit și de la care n-am fost în stare să învăț mai nimic, oricât s-au străduit ele. Ce femei m-au crescut! Ce mică și bătrână în egală măsură mă simt! Ce start ar fi trebuit să am. Cât de puțin m-am folosit de avantajele cu care m-au blagoslovit. Și ce distanță între ce au reușit ele să realizeze din nimic și ce mare nimic mi-a ieșit mie din toate cu câte m-au binecuvântat. Dar sunt boț de carne și picătură de sânge din ele. Măcar pentru asta ar trebui să fiu mândră de mine. Le port amintirea prin lume. Măcar atât să fac. Mama și bunica. Femei bune de pus la rană, dar și de înrolat la război. Că așa trebuie să fie femeia. Cum e viața. Azi, rază de soare și mâine muget de furtună.
Cartea asta a fost scrisă pentru unii ca mine. Pentru că eu urăsc normalul. Și totuși sunt sceptică la senzațional. M-a intrigat titlul ales de Ana și m-a încântat coperta care are puterea de a te trezi din amorțeală și de a-ți bucura văzul. Știam doar că Ophanim e un fel de înger, dar fără alte detalii și m-am simțit obligată să aprofundez, să aflu că aceste ființe cerești, alături de Heruvimi și Serafimi au datoria de a păzi tronul lui Dumnezeu, condamnați să nu doarmă niciodată. Sunt roțile ce pun carul în mișcare. Sunt milioanele de ochi ce urmăresc bunul mers al lumii, sunt brațele ce susțin tronul, sunt o clasă de îngeri care călăuzesc oamenii în evoluția lor spirituală, ființe superioare ale înțelepciunii și cunoașterii. Numele lor, sinonim cu roata, face referire la trecerea timpului, dar și la supravegherea acestuia și la darul sau blestemul lor de a fi conștienți de tot ceea ce se întâmplă. Și cam atât cu legăturile biblice (care sinceră să fiu m-au speriat puțin inițial, având în vedere că orientarea mea religioasa este inexistentă), Ophanim, ca nume ales pentru personajul principal, are rolul de a explica și justifica într-un fel viziunea și capacitatea acestuia de observație, dar și darul lui incomod care îi strică somnul și îi tulbură liniștea. Iar după ce am înțeles cât de cât cu cine plec la drum, am putut purcede fără emoții…Mă rog, la început fără, că apoi, pe măsură ce am înaintat în poveste, au început să vină valuri, valuri și chiar de-a valma, de am avut nevoie de pauze când mă simțeam copleșită.
Îmi place să cred, în ciuda sexului personajului principal, că povestea este într-o oarecare măsură și un pic de biografie autoficționalizată deoarece modul în care expune trăirile și stările sufletești ale lui Ophanim este atât de intim și pare atât de familiar încât ar fi fost imposibil să poată fi descris și să iasă atât de bine fără să fie experimentat anterior pe viu sau măcar ideile transmise să nu facă parte din ideologia de viață a autoarei. Ophanim este un pustnic ce trăiește în mijlocul unui oraș, dar într-o lume specială, o lume populată în marea ei majoritate de femei, femeile care l-au zămislit, l-au educat, l-au protejat, l-au sprijinit. În schimbul tuturor darurilor primite de la aceste femei, el le-a iubit necondiționat și le-a păstrat amintirea vie. A fost darul lui suprem pentru ele. Tu, Fane, Băiat, Ophanim (mai rar), Fan sau Intrieș, personajul nostru crește înconjurat de mamă (Mamifera), de bunică (Mamana) și de trei mătuși (Aspasia, Manda și Elena, zisa Machiavela), auzind enorm și tot, ascuțindu-și treptat toate simțurile și devenind un fătălău, un inadaptat, un disperat sau doar o pieliță a lumii pentru unii, dar pentru cei care contau adevărată apă a bucuriei.
Citindu-l și cunoscându-l pe Ophanim al Anei, acest declarat vovnic de mamă și bunică, m-am reevaluat, mi-am mai găsit câteva slăbiciuni și defecte, mi-am mai mărturisit niște păcate și câteva vini, am mai bocit câteva regrete; atâtea mi s-au perindat prin cap de mă doare sufletul, de dor și bucurie, de jale și mulțumire. M-am regăsit în bucăți mici și în Mamana și în Mamifera și chiar și-n Ophanim. Nu suntem leiți, dar din când în când, mergând unul pe lângă altul în povestea Anei, ne-am mai și intersectat și ne-am suprapus aproape perfect. Și atâtea mi-am dat seama că am de făcut zilele următoare. Să îmbrățișez, să pup, să mulțumesc, să răsfăț, să alint, să mângâi sau măcar să vizitez un obraz ridat cu ceva dulce în dar, și una-alta, acum, cât nu-i prea târziu pentru datoriile mele neonorate.
Am primit această carte cu dedicație și în primă fază, nefamiliarizată cu scrisul autoarei, m-am întrebat de unde îi cunoaște pe mama și tata și ce, Doamne apără și păzește, are cu ei??!!! Apoi am analizat cu răbdare și în profunzime, literă cu literă și, ca să fiu sinceră până la capăt, am sunat și un prieten și am realizat că era vorba de mă-sa și tac-su lui, nu ai mei și pot să consider dedicația un fel de index al personajelor ce se ascund în paginile următoare, în care cu aceeași bucurie cu care a scris Ana, m-am cufundat și eu.
Dacă vă hotărâți să-i mai încercați și pe ai noștri (la scriitori mă refer😏) puteți să-i dați o șansă și Anei, măcar pentru a vă bucura de talentul ei special de a alătura cuvintele ce vine cu aromă de vatră încinsă și gutui coapte (cel puțin în cazul meu, voi poate aveți alte pofte și doruri ce așteaptă să fie stârnite). E posibil ca în unele momente să-i iasă atât de bine încât să vă smulgă și câteva lacrimi, dar vă asigur că merită tot timpul.
Alte recenzii de la Ana Barton:
