Romanul Djunei Barnes m-a lăsat uitându-mă în gol minute bune și după ce l-am terminat de citit, dar și pe timpul lecturii. Unul dintre cele mai importante romane ale secolului 20, „Pădurea nopții” te poartă printr-un labirint de idei, stări, alienări, monologuri amețitoare din care nu există ieșire. Nu reușești să găsești nici tu, ca cititor, dar nici personajul poteca spre lumină. Și tocmai asta îl face atât de special.
Nu există un fir narativ și nici o structură a acestuia, astfel încât e forțat să spui că „Pădurea nopții” e un roman, e mai mult „proză poetică”, după cum descrie T.S. Eliot în prefață. Lectura se deschide cu nașterea baronului Felix, baron închipuit care face orice pentru a-și păstra această aparență, și îl urmărim o perioadă de timp până când o întâlnește pe Robin, cea care îi devine soție. Dar Robin îl părăsește pentru Nora, o femeie blândă, iubitoare, naivă
„Nora se fura pe ea însăși pentru oricine; incapabilă de a se avertiza pe însăși se trezea mereu diminuată. Vagabonzi din toată lumea o găseau profitabilă prin aceea ca putea fi vândută la nesfârșit pe un anumit preț, căci își ținea banii de trădare în propriul buzunar”
Dar și pe aceasta o părăsește și ajunge să se îndrăgostească de Jenny. Robin vine și pleacă, se agață de oameni ca o molimă de care nu poți scăpa niciodată și toate personajele sunt legate de disperarea pe care o lasă aceasta în urma ei.
În mijlocul salonului parizian de figuri izolate în propria suferință și dezolare, stă doctorul Matthew. Doctor fără licență, extrem de popular în societatea artistică, el e ca un far în această pădure întunecată. La el vin toți și pentru leacuri trupești și pentru cele sufletești, pentru spovedanie, pentru sfaturi, pentru ascultare. E un personaj straniu, vorbește mult și pretinde să le cunoască pe toate. Toate personajele poartă măști, iar ele cad doar în fața doctorului care e păpușarul suprem.
Romanul are și interpretare în cheie biblică. Doctorul Matthew îl figurează pe apostolul Matei și o primește pe Nora, imagine cristică, în casa lui când aceasta era disperată și în cel mai jos punct al existenței ei. Imaginea este în oglindă cu momentul în care apostolul Matei îl găzduiește pe Iisus, fiind apoi condamnat pentru această faptă. Interesantă este și cheia „glasul sângelui”. Personajele sunt definite de naționalitățile lor, indiferent dacă au trăit sau nu în respectivele țări. Își poartă moștenirea culturală peste tot și acesta este sâmburele alienării lor.
Scrierea și frazarea sunt superbe, amețitoare, claustrofobe, am simțit că de-abia așteptam să se termine pentru a putea respira. M-am identificat în toate personajele câte puțin, de parcă autoarea mi-a așezat o oglindă pentru a vedea propriul absurd. Djuna Barnes ne prezintă societatea artistică franceză de după Primul Război Mondial ca o bulă în care orice este permis, homosexualitatea începe să își definească marginile și regulile, desfrâul este lege zilnică, iar oamenii își ascund golurile sufletești cu orice.
Devine una dintre cărțile mele preferate și îmi pare rău că nu am studiat-o la literatură în timpul liceului.




