Până nu se răcește cafeaua de Toshikazu Kawaguchi este o lectură foarte interesantă și emoționantă, plină de lecții pentru cititori.
Funiculi Funicula este o cafenea aflată la subsolul unei clădiri din Tokio, veche, micuță, unde vin mai mereu aceeași clienți. În afară de cafeaua foarte bună, cafeneaua le oferă clienților o experiență inedită și emoționantă. Un anumit scaun este foarte special, pentru că cei care stau pe el pot călători înapoi în timp.
Scaunul este mereu ocupat de o femeie în rochie albă, care citește o carte și își savurează cafeaua. O dată pe zi, femeia – care este o stafie, de fapt – se ridică de pe scaun pentru a merge la toaletă. Clienții cafenelei profită de acest lucru pentru a ocupa scaunul rămas liber preț de câteva minute pentru a călători în timp.
Însă această călătorie în timp presupune anumite reguli stricte și, aparent, fără sens.
Nu te poți întâlni cu cei care nu au vizitat niciodată cafeneaua. Dacă vrei să te întorci în timp pentru a vorbi cu o anumită persoană, și aceasta trebuie să se afle în cafenea. A doua regulă – cea mai strictă, după mine – nu poți schimba cu nimic prezentul, indiferent de lucrurile pe care le spui sau le faci în trecut.
Așa cum am menționat, scaunul special pentru călătorii în timp este aproape mereu ocupat de stafia în rochie albă și este liber o singură dată pe zi. Clienții trebuie să profite de puținele minute în care fantoma merge la toaletă dacă vor să aibă parte de experiența călătoriei în timp. Dacă încerci să o forțezi să se ridice, te poate blestema, iar singura care poate “desface” acest blestem este Kazu, verișoara lui Nagare, proprietarul cafenelei.
Nu ai voie să te ridici de pe scaunul special, nici măcar puțin, pentru că riști să fii trimis înapoi în prezent. Cafeaua trebuie băută neapărat înainte să se răcească, altfel riști să devii și tu o fantomă, precum cea în rochie albă.
Cartea este alcătuită din patru povești, toate fiind legate prin faptul că au loc în cafenea.
Cartea începe cu povestea lui Fumiko, o tânără femeie de carieră, al cărei iubit, Gorō, pleacă în SUA pentru a-și urma visul de a lucra la o companie importantă de jocuri. Din orgoliu, Fumiko nu îi spune nimic iubitului ei, însă vrea să călătorească în trecut pentru a face asta. Chiar dacă știe că nu poate schimba cu nimic prezentul și că Gorō va fi tot în America, ea vrea să-i spună tot ce nu i-a spus înainte de despărțire.
“Exasperată, începu să numere regulile știute, îndoind pentru fiecare câte un deget: nu te poți întâlni cu cei care nu au vizitat niciodată cafeneaua; nu poți schimba prezentul; te poți întoarce în trecut doar stând pe un anumit scaun; nu ai voie să te ridici de pe scaunul special; timpul reîntoarcerii e limitat.”
După ce Fumiko călătorește în trecut, și alte persoane sunt dornice să-i urmeze exemplul. A doua poveste este despre asistenta medicală Kotake și despre soțul ei, Fusagi, care suferă de Alzheimer. Bărbatul nu-și mai recunoaște soția din cauza bolii, dar știe că a avut una. Din acest motiv vine zilnic la cafenea pentru a călători în trecut, ca să-i dea un plic cu o scrisoare soției. Kotake decide să încerce să se întoarcă în timp, dar rămâne de văzut dacă se va schimba ceva în viața ei.
Ce sens are întoarcerea în trecut, dacă oricum nu mai poți face nimic ca să schimbi prezentul?
Yaeko este patroana unui bar din apropiere și este o clientă fidelă a cafenelei, mereu cu bigudiuri pe cap. Are 30 de ani și a plecat la 18 ani din locul natal, acolo unde părinții ei dețin o pensiune tradițională. După plecarea lui Yaeko, părinții au dezmoștenit-o și au rupt legătura cu ea, iar sora ei mai mică, Kumi, a preluat afacerea familiei.
Kumi vine periodic în Tokyo pentru a-și convinge sora mai mare să revină în nord, la familia ei, dar aceasta refuză de fiecare dată. Mai mult, Yaeko a ajuns să o evite pe Kumi și să se ascundă, ca să nu mai dea ochii cu ea. Într-o zi, după sora ei s-a ascuns după bar pentru a nu o vedea, Kumi suferă un accident cumplit de mașină, în urma căruia își pierde viața.
Deși știe că prezentul va rămâne același, Yaeko vrea să se întoarcă în timp să vorbească cu sora ei. Măcinată de durere, nu îi pasă nici măcar de blestemul stafiei, pe care încearcă să o forțeze să se ridice de pe scaunul special. Va reuși ea să călătorească în timp pentru o ultimă discuție cu sora ei? Va lua decizia corectă, aceea de a se întoarce în nord, la părinții ei? Va face alegerea corectă?
În micuța cafenea poți călători și în viitor. Cât de riscant este să știi ce se va întâmpla?
Kei, soția proprietarului cafenelei, are o boală la inimă încă din copilărie, motiv pentru care a petrecut mult timp la spital. A rămas însărcinată și vrea să păstreze copilul, chiar dacă știe că ar putea să-și pună viața în pericol. Și Kei vrea să încerce călătoria în timp, dar nu în trecut, ci în viitor.
Ea vrea doar să afle dacă va apuca să-și vadă copilul crescând, chiar dacă știe că veștile ar putea să nu fie tocmai bune. Va reuși ea să călătorească în viitor? Va putea să-și ducă sarcina la bun sfârșit?
“Oamenii nu vad ceea ce cred ei că văd, nu aud ceea ce cred că aud. Ce vedem și auzim e distorsionat de experiențele și gândurile noastre, de circumstanțe, iluzii, de ceea ce ne place și detestăm, de cunoștințe și ceea ce conștientizăm, într-un cuvânt, de percepții.”
Până nu se răcește cafeaua a fost o lectură relaxantă și emoționantă, în același timp. Am văzut cartea și m-a atras instant coperta atrăgătoare, care rezumă perfect acțiunea. Știu că nu trebuie să judecăm cărțile după copertă, dar aceasta chiar se potrivește și te atrage de cum o vezi pe internet sau la librării.
Chiar dacă există elemente de realism magic japonez în carte, aceasta nu-ți dă impresia că citești ceva supranatural. Povestea este scrisă foarte simplu și se citește ușor – poate și scrisul mare ajută la acest lucru.
Călătoria în timp nu poate schimba prezentul și alegerile pe care le fac personajele. Dar le poate ajuta să vadă lucrurile dintr-o nouă perspectivă. Nu le poate schimba alegerile, dar îi poate face să ia lucrurile de la capăt. Să schimbe ce mai poate fi schimbat. Alegerile sunt doar ale lor și depinde de fiecare cum va fi influențat de această călătorie cu reguli aparent absurde.
Alte recenzii de la Toshikazu Kawaguchi:
