Cristina Nemerovschi a creionat în romanul Păpușile o lume constituită din ceea ce contează cu adevărat: sentimente, moarte și iubire fără limite, în această ordine. Romanul, publicat în 2014, prezintă povestea Dorei, o adolescentă aparent cât se poate de normală și a Lunei, o versiune cu cinci ani mai mare a protagonistei.
Povestea lor de dragoste este diferită din toate punctele de vedere și reușește să iasă cu ușurință din clișeul romanelor despre iubiri adolescentine. Pentru că iubirea dintre cele două nu este una simplă, este mai mult. Luna ajunge să reprezinte totul pentru Dora, să nu fie alături de ea, ci parte din ea.
Romanul este compus, ca multe dintre operele Cristinei, din planurile trecutului și al prezentului, care se întrepătrund armonios. Nu vreau să dezvălui prea multe detalii, pentru că ceea ce simți citind această carte este inefabil. Autoarea este mai presus decât cuvântul, este mai presus decât viața, prin ceea ce scrie.
Faptul (aproape neînsemnat) care nu mi-a plăcut este nerespectarea trăsăturilor actantelor pe copertă, dar acesta nu schimbă cu nimic opinia pe care o am despre operă.
Păpușile este ca un univers al ființelor care gândesc și sunt cu adevărat.
Un univers în care monotonia este înlocuită de sentimente, de fapte, de magie. Acest roman mi-a vorbit despre diferitele forme ale dragostei, despre trecut, prezent și viitor, despre compromisurile pe care suntem nevoiți să le facem și, nu în ultimul rând, despre cât de ușor este ca lumea, așa cum o cunoaștem noi, să dispară, să se spargă în mii de cioburi. Cioburi care ne intră pe sub piele și pe care nu le mai scoatem niciodată. Sau nu vrem să le scoatem.
La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?
Cuvintele rânduite măiastru de către Cristina mi-au dat prilejul să mă afund într-o lectură de care nu mă mai săturam. Eram ca un animal, o creatură sălbatică, a cărui hrană erau însuși cuvintele. La final, lacrimile-mi nu desemnau sfârșitul cărții și nicidecum tristețe. Reprezentau, pentru mine, un nou început. Pentru că a sfârși este a începe.
Totuși, această carte nu m-a surprins prin întâmplările prezentate, ci prin mesajul său. Păpușile m-a învățat despre moarte, despre felul în care oamenii vin și pleacă și, nu în ultimul rând, despre fragilitatea a ceea ce numim prezent. Mi se pare inimaginabil cum oamenii precum Cristina Nemerovschi reușesc să transforme doi termeni abstracți – iubirea și moartea – în ceva palpabil, sub denumirea de Păpușile.
Alte recenzii de la Cristina Nemerovschi:
