Recunosc că e prima oară când aud despre jocul de-a Paradisul și sunt la prima întâlnire cu Flora Tristan de care nu auzisem până să încep cartea aceasta. Pe Paul Gauguin însă l-am mai întâlnit în Bucuria Vieții alături de Van Gogh în Casa Galbenă unde au locuit pentru puțin timp împreună. Sunt mare admiratoare a tablourilor lui ce înfățișează portrete și peisaje din Tahiti. Nu sunt nici la prima întâlnire cu Vargas, și cu siguranță nici la ultima. Este unul dintre scriitorii mei preferați și îi ador stilul. Îmi place cu câtă lejeritate și luciditate împletește situațiile triviale și vulgare cu pagini importante de istorie și cultură. Scrie în forță Llosa, scrie vulgar, e brutal și misogin, sfâșie inima, își bate joc de orice valori etice, îți răstoarnă așteptările privind empatia și umanitatea, îți testează toleranța și menține presiunea până la ultima pagină. Își construiește personajele fără fasoane, fără decență, fără ipocrizie. Le dezvăluie cele mai intime și mai lipsite de pudibonderie gânduri și nu urmărește să te facă să empatizezi cu ele. E crud, e violent verbal, e abject și meschin, dar e unic și original. Te scandalizează, te îngrețoșează și combați mare parte din ceea ce expune ca fiind normal, dar nu-l abandonezi. E peste puterile tale să renunți la poveste.
Cartea merge pe două planuri temporale. Primul redă câteva luni din anul 1844, iar celălalt ne poartă spre sfârșitul secolului 19 și începutul următorului. Pe de o parte urmărim ultimele luni ale Florei, condimentate cu amintiri din viața ei neconvențională, lupta dusă de această paria, de feminista Flora contra abuzurilor și exploatării femeilor și muncitorilor. Iar de partea cealaltă, îl urmărim pe Gauguin în ultimii ani din viață când a decis să-și părăsească soția și copiii și a ales să trăiască în Tahiti și insulele Marchize. Sunt două perspective diametral opuse ale viziunii și abordării bunicii și nepotului asupra drepturilor și libertăților omului. În timp ce Flora rămâne marcată pe viață de scurta perioadă abuzivă trăită alături de soțul ei în cei patru ani de căsnicie și devine aproape abstinentă, Gauguin se eliberează de prejudecăți și de reguli și se azvârle într-un paradis tropical al picturii și sexului liber, fără constrângeri și fără îngrădiri.
Gauguin și-a descoperit pasiunea târziu, la 38 de ani când era deja căsătorit, avea cinci copii și lucra de ani buni la Bursă. Pictura l-a rupt total de vechiul mod burghez de trăi. Fuga lui către paradis n-a putut fi oprită nici de lamentările soției, nici de mila copiilor, nici de privirile rău-voitoare ale cunoscuților.
Ambele personaje sunt firi independente și încăpățânate care nu se lasă influențate de ceea ce crede sau spune lumea. Fiecare și-a urmărit visul fără odihnă. Ambii au murit singuri, într-o stare avansată de degradare fizică și convinși că puteau mult mai mult dacă ar mai fi beneficiat de mai mult timp. Emanciparea i-a costat scump, atât pe unul, cât și pe celălalt. Gesturile lor au fost considerate intolerabile pentru o parte a societății. Nimeni nu mai dezvăluise chestiunile intime dintr-o căsnicie, nimeni nu mai vorbise atât de deschis și cu atâta franchețe despre viața privată, nimeni nu se revoltase atât de vocal și violent împotriva societății, convențiilor și căsătoriei cum a făcut-o Flora. De asemenea, frumusețea tablourilor lui Paul nu se datora doar coloritului și vegetației luxuriante de la tropice, ci în mai mare măsură eliberării mentale a pictorului de cutume și etichetă. A renunțat la statutul de burghez civilizat și și-a pus pielea de sălbatic, a învățat să respecte ceea ce e natural și instinctual, a acceptat și sacrul și profanul cu aceeași curiozitate și bucurie. A renunțat la tabuuri, pudoare, convenții și și-a permis să-și urmeze instinctul și să-și satisfacă poftele fizice și psihice. Nici glonțul lui Andre Chazal, nici boala nu i-au oprit să meargă înainte pe calea pe care porniseră, depășind barierele și limitele vremurilor în care trăiau. O poveste tragică și revoluționară în care Vargas merge pe urmele Andaluzei și ale Sălbaticului său nepot în goana lor după libertate.
Alte recenzii de la Mario Vargas Llosa:
Îmi place recenzia pentru „Paradisul de după colț” de Llosa. Limbaj adecvat, enunțuri succinte, ce dezvăluie atât cât trebuie să fugi și să cauți cartea să descoperi restul.