Romanul se construiește în jurul schimburilor de idei si a viziunilor despre lume dintre Arkadi și Bazarov și tații acestora. Bazarov, student la medicină, se declară nihilist. Crede doar în știință și în rațional, nu suportă sentimentalismul și romantismul, nu îi place natura, vrea reforme politice și consideră că Rusia ar trebui să își îndrepte vederea mai mult înspre vest. Arkadi este învățăcelul acestuia. Are oarecum aceleași idei ca prietenul său, dar nu este atât de îndârjit, apreciază frumosul și literatura, își dorește iubire și îi este foarte rușine să recunoască acestea lui Bazarov. Nu mai era cool :)) Tații lor ne prezintă viziunile lumii trecute, citesc Pușkin, trăiesc după legile rusești simple ale omului de la sat, cu ritualuri religioase și agrare, modele de pater familias ce au in grijă întregi moșii. Bătrânii încearcă să îi înțeleagă pe cei tineri, dar le dau dreptate mai mult din dragoste și din frica de a nu-i supăra. Se înfiripă bineînțeles și povești de dragoste pentru că sufletul nu ascultă de moda curentelor de gândire și rămâne veșnic același, indiferent de timp și de epocă. Sunt evidente și luptele de clasă dintre săraci și bogați, iar aristocrații sunt ridiculizați și parcă începe să îți fie rușine dacă erai bogat în societatea respectivă.
Tugheniev scrie cu duioșie despre natură și creioneaza portrete veridice, pline de nuanțe. Ceea ce mi se pare mie însă cel mai interesant la modul de scriere e că Turgheniev reușește să impace ambele tabere. E un narator imparțial care dă dreptate deopotrivă tuturor. Nu reușim să ne dăm seama spre cine îndreptă balanța justiției, pare că îi înțelege și îi compatimește și pe bătrânii aflați, pe nepusă masă, față-n față cu progresul de care au aflat doar din auzite și cu care nu sunt de acord (mai ales în persoana propriilor fii) și pe tinerii dornici să alinieze viziunile rusești cu cele occidentale și care nu prea înțeleg nici ei pe deplin curentele și le urmează mai mult din dorința de apartenență.
Literatura clasica îmi dovedește iarăși că esența umană e neschimbată și că vor exista mereu aceleași conflictele dintre generația tânără și cea mai în vârstă, fie ele despre regimuri politice, progres, viziuni despre viață și familie sau încălzire globală.

Tugheniev ne prezintă primul nihilist al vremurilor sale, vedem modul în care celelalte personaje se uită la tânărul progresist din 1859 ca la ceva străin, de speriat, de „oare unde ne va duce generația tânără?” și „era mai bine pe vremea noastră”. Sună cunoscut? Acesta este motivul pentru care mi-a plăcut „Părinți și copii”, ne arată că și acum 150 de ani existau diferențe între generații, iar discursul este foarte asemănător cu cel al zilelelor noastre. 


