Cu toată bravada mea și cu toate că mă bat cu pumnul în piept că nu mă las influențată, n-am avut încotro și m-am aliniat și eu printre entuziaștii cititori ai lui McCarthy, stârnită de isteria din online la apariția pe piața românească a dipticului romanesc Pasagerul și Stella Maris. Recunosc însă că m-am oprit după prima parte deocamdată și încă sunt nehotărâtă dacă merg mai departe sau ba (deși mi-a plăcut Alicia mai mult decât frate-su).
McCarthy a decedat în vara anul trecut la venerabila vârstă de 90 de ani și vorbește lumea că chiar și cărțile lui mai puțin bune sunt peste media majorității. Mulți îl nominalizează postum pentru un Nobel, Pulitzerul l-a primit deja în timpul vieții. Nu sunt la prima întâlnire cu autorul, am mai citit o carte de-ale lui – No country for old men – care a avut parte și de o ecranizare (filmul este considerat un mare succes și unul dintre cele mai bune din anul în care a fost lansat), dar probabil că n-a fost cea mai bună alegere deoarece nu m-a lăsat cu impresia de memorabilă. Dar este posibil ca gustul meu să nu se plieze pe stilul lui McCarthy deoarece nici Pasagerul nu a reușit să-mi aducă emblema de capodoperă în minte, dar am evaluat-o cu o treaptă peste cea citită anterior (influențată tot de prietenii morbizi ai Aliciei).
Pasagerul urmărește destinele a doi frați geniali, dar aparent blestemați, Bobby și Alicia Western, urmași ai unui tată la fel de genial și blestemat ale cărui păcate reprezintă o povară grea pentru umeri mai tineri. Capitolele sunt scurte și alternează perspectivele celor doi frați redând întâmplări (și mai ales gânduri) din viața fiecăruia.
Bobby este scafandru de salvare (recuperează de la bordul navelor scufundate obiecte, mărfuri și chiar cadavre), este un tip retras, asocial și introvertit, care ascunde un suflet sensibil și un temperament foarte tolerant, în ciuda meseriei de dur. Este un om caracterizat de suferință și autoînvinuire. Unul dintre lucrurile pe care și le impută, deși n-ar trebui, este că este fiul unui ucigaș (tatăl său a lucrat în echipă cu Oppenheimer la fabricarea celebrei bombe). Celălalt păcat al său este că este îndrăgostit de sora sa. Sora sa, Alicia, este moartă, dar a fost la rândul ei îndrăgostită de el și era un geniu al matematicii. Suferea de o tulburare de personalitate, iar capitolele prezentate din perspectiva ei sunt din această cauză populate de straniii prieteni imaginari ai acesteia care au constituit pentru mine deliciul cărții.
Cartea debutează cu descoperirea trupului Aliciei în pădure și cu misiunea primită de Bobby de a explora epava unui avion scufundat din care descoperă că lipsește cutia neagră și cadavrul unuia dintre pasageri. Acest început de caz polițist rămâne însă fără finalizare sau rezolvare, deși apar tot felul de detalii legate de așa-zisa anchetă: Bobby are parte de un interogatoriu din partea unor băieți cu ochi albaștri, i se pune sechestru pe conturi, îi este anulat pașaportul, simte că este urmărit constant. Dar până la finalul cărții nu avem parte de o explicație logică pentru lucrurile care lipsesc din epavă. Alt lucru care a fost obositor și frustrant pentru capacitatea mea intelectuală au fost diversele teorii și enunțuri legate de fizica cuantică care m-au depășit total. De asemenea planurile narative sunt cronologic haotice și m-au bulversat deoarece nu e o poveste ce atinge un singur univers (mintal) sau dimensiune temporală.
În ciuda acestor imputări personale, ceea ce este evident că vrea să transmită McCarthy prin această poveste este că cei doi frați, unul în prezent și celălalt în trecut, au suferit cumplit de tristețe și singurătate, dar și din cauza nebuniei unei iubiri imposibile pe care Bobby o respinge (urmând convențiile sociale) și Alicia o îmbrățișează (ignorând legile morale impuse de societate). Eu personal n-am văzut-o ca pe un incest (în niciun caz nu m-am gândit la ea ca la o legătură fizică) ci ca pe o completare (mentală și spirituală), ca și cum în lumea asta mare, ei erau singurele jumătăți perfecte ale aceluiași întreg. Și deși suferința face parte și este trăsătură obligatorie a condiției umane, nefericirea este o alegere. Boala Aliciei mi-a dat senzație că a fost un fel de infestare, un efect secundar negativ al cercetărilor și explorărilor dincolo de limite ale științei și cunoașterii legate de matematică și fizică. O boală ca o iradiere cu erori, mutații, greșeli umane, descoperiri geniale ce pot declanșa distrugerea totală, forțarea unor limite pe marginea abisului primordial. Povestea lui McCarthy este scrisă cu mult pesimism și pune pe tapet nimicnicia umană, tristețea și depresia, nebunia și limitele ei, modul în care normalitatea înfierează genialitatea și orice alt lucru ieșit din comun și îl etichetează ca nebunie.
Alte recenzii de la Cormac McCarthy :
