În 2014, la doar 33 de ani, profesorul Marius Balo a devenit victima unui sistem defectuos și corupt al marelui colos asiatic- China comunistă.
Este arestat și condamnat la opt ani de închisoare, acuzat pentru o fraudă minoră, dar care, în China, este aspru pedepsită.
Imediat după arestare și interogatoriu, tot universul profesorului se dezintegrează. Nu înțelege ce i se întâmplă; este panicat, debusolat și nu găsește nicio ancoră salvatoare de care să se agațe.
Simte că este foarte aproape de un moment tragic care îi va schimba viața radical și definitiv. Asta, desigur, dacă va mai avea o viață, după calvarul detenției.
Ca un pește ajuns la marginea mării, ce speră cu fiecare zvâcnire că următorul val îl va elibera și îl va readuce în mediul său și Marius Balo așteaptă fiecare zi cu speranța eliberării.
Durează însă doi ani până ce sentința îi este pronunțată. Doi ani!
Doi ani în care trăirile fizice și psihice pe care le trăiește sunt la limita inferioară a umanității. Experiențe care au tocmai scopul de a anula valorile umane, de a spăla creiere și de a distruge speranța.
Aștern păturica roz pe îngustul spațiu rămas liber între ușă și gaura pentru nevoi. Observ că e murdară, pe alocuri umedă și pătată aproape peste tot. Un miros pestilențial îmi străpunge nările și presupun că vine din gaură. Mă apropii însă cu nasul de pătură și îmi dau seama că vine de la ea.
Dar, în tot acest infern iluzoriu, se întâmplă ceva divin. În loc să fie răpus de amărăciunea neputinței, tânărul profesor descoperă secretul “tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”.
Absolvent al Seminarului și apoi al Institutului Teologic Ortodox, Marius Balo știa foarte bine cine este Dumnezeu, cum lucrează El și care sunt căile de a te îndepărta sau apropia de esența reală a credinței.
Amintirile din copilărie îi revin ca o revelație firească a omului aflat pe marginea prăpastiei, ca și cum creierul său încearcă să reconstruiască cine e el și să își găsească singur ancorele mintale care l-ar putea salva.
Suntem martorii unui realism simplu dar profund vindecător.
Detaliile momentelor cu impact sunt punctate ca niște sentințe și întipărite în memoria cititorului.
Avem parte de o sinceritate absolută: atunci când fură, trișează și înșeală sistemul, Marius Balo ne mărturisește cu detașare. Ca și cum ar povesti despre altcineva. Și într-un fel înțelegem că așa este.
Rememorându-și viața, el realizează că nu planetele, ghinionul sau soarta l-au adus în acest punct deosebit de dificil, ci el însuși, prin lanțul alegerilor pe care le-a făcut.
De multe ori spune că nu poate descrie intensitatea sentimentelor care l-au încercat, dar cuvintele lui simple, sincere și câteodată timide uneori chiar puerile-transmit fidel și puternic impactul evenimentelor pe care le-a trăit.
Adevărul era că nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la ce aș putea să fac ca să scap de aici. Fiecare gând, fiecare idee care răsărea în mintea mea, din momentul în care mă trezeam dimineața și până când cădeam răpună de somnul zbuciumat al nopții, erau născute din această dorință, de a găsi o cale să mă salvez din acest loc. Eram de exact o săptămână aici și de exact o săptămână mintea mea se zbătea neputincioasă, într-o presiune fantastică, pe talpa iadului. Eram prins într-o cursă de șoareci și, cu toate că puteam vedea cum mijlocul îmi fusese zdrobit efectiv de forța loviturii cu care se declanșase cursa, eu continuam în zadar să mă smucesc cu toată energia care îmi rămăsese. Era agonia spânzuratului sub agonia căruia tocmai se deschide un gol imens și care de multe ori moare de panică înainte să se asfixieze. Nu pot descrie această senzație în cuvinte, oricât aș încerca. Ea poate fi doar trăită. În acele momente fatidice, toate păcatele, toate nelegiuirile, toate lacrimile care s-au vărsat și care udaseră pământul din pricina mea, toată urâțenia firii mele, toată rușinea pe care o îngropasem zeci de ani sub movilele de pământ în urma mea își primeau astăzi dreptul la cuvânt. “Trebuie să treci prin asta!”, îmi spusese vocea chiar în prima noapte acolo și exact așa se întâmpla.
Toate dezechilibrele sunt descrise echilibrat. Da, este un joc de cuvinte subtil și firesc, pentru că, împreună cu el, simțim furie și deznădejde dar și speranță. Frică și încredere. Slăbiciune și putere. Tristețe și bucurie.
Paradoxal, toate stările negative sunt părți ale trecutului liber, pe când cele pozitive le descoperă acum, tocmai când deciziile nu îi mai aparțin.
Păturica roz, cea reală, făcută din fibre materiale, care apare mereu în momentele de cotitură, este aici un simbol, desigur. Un pluri-simbol de fapt: păturica roz din camera de detenție înseamnă suferința; păturica roz din copilărie îi readuce geneza; păturica roz din anii de studenție reprezintă formarea lui ca om și altele asemenea.
Cu alte cuvinte “toate păturicile roz” din carte simbolizează pe rând copilăria, adolescența și maturitatea sa; formarea și apogeul înțelepciunii.
Când moale, pufoasă și călduroasă; când aspră, rece și insuficientă – fie cea din camera de detenție, fie cea de cămin sau din spital.
Toate au avut rolul lor, fie bun, fie rău. Fiecare fibră sintetică și simbolică a contribuit în felul ei la omul Marius Balo de azi.
Înțeleg astfel că și “păturicile noastre roz” fac același lucru…
Alte recenzii de la Marius Balo:
