Știți desigur, poveștile acelea care încep cu sfârșitul și care intenționat ne fac să nu înțelegem nimic la început dar având astfel un farmec unic: reconstituirea poveștii pentru a lega, înțelege și conștientiza finalul.
Așa este și aici: câteva pagini nu înțelegem mai nimic. Întâmplările sunt povestite dur și nu reușim să le deslușim scopul. Nu se înțelege de ce este permisă înlănțuirea multiplelor drame, când ele par că puteau fi oprite cu un minim de efort.
Ca totul să fie și mai complicat narațiunea e spusă de ConaLee, o fetiță de 13 ani, care încă nu reușește să înțeleagă pe deplin semnificația evenimentelor pe care le trăiește, mai ales când ele marchează (aparent) irevocabil sănătatea mintală a mamei ei.
ConaLee locuiește cu mama sa Eliza (devenită apoi “domnișoara Janet”), cu “Domnul” (presupusul ei tată) și cu frații ei micuți: un băiețel și doi gemeni de două luni.
Cum mama nu este capabilă să își îndeplinească atribuțiile gospodărești, ConaLee nu are de ales și devine ea cea care întreține casa, îngrijește copiii și își ajută mama să supraviețuiască.
Domnul are rolul tatălui dar doar ca o figură masculină rece, crudă, cu probleme temperamentale.
Este apoi ruptă brusc din această rutină hipnotizantă când Domnul le ia pe amândouă și le duce într-o călătorie a cărei destinație i se clarifică doar pe parcurs.
Acum ConaLee este și mai debusolată: unde merg? De ce? Când se vor întoarce? Cine are grijă de animale și de bebeluși cât ele lipsesc?
Pe măsură ce se apropie de sosire, povestea se întoarce regresiv în trecut și unele amintiri încep să capete sens.
Iar după ce ajung la Azilul Trans-Allegheny unde sunt abandonate, atât mintea fetiței cât și cea bolnavă a mamei ei se limpezesc treptat iar cititorul va descoperi o dramă ascunsă care vine din adâncurile trecutului și care este departe de a se încheia.
Ciudat e faptul că titlul poartă numele unuia dintre, aparent, cele mai puțin vocale personaje.
Cunoaștem pe cele două femei, pe Domnul, pe Dearbhla “bunica” ce locuia “pe coasta vecină”, pe doamna Bowman, econoama spitalului care răspunde de “infirmiere și de celelalte angajate și de buna gospodărie a secțiilor”, pe doctorul Story de la azil și mult prea puțin pe Paznicul de noapte.
Chiar dacă el este primul pe care femeile îl întâlnesc atunci când ajung la azil și cel care le arată latura sa umană plină de compasiune atunci când Eliza leșină chiar în fața ușii de la intrare, pare apoi să dispară repede din peisaj.
Misterul și întrebările fără răspuns care planează în jurul lui sunt clădite cu multă atenție și măiestrie. Ne este stimulată curiozitatea iar ochii ne sunt acoperiți si suntem învârtiți cu putere ca la baba oarba. Dar chiar și atunci când avem destule instrumente pentru a desluși enigma, tot suntem suficient de captivați pentru a duce lectura până la capăt cu emoție.
Am fost impresionată de detaliile dureroase interioare și exterioare pe care personajele le trăiesc.
Mi-am zis că Jayne Anne Phillips creează o ficțiune bizară, neobișnuită, care bulversează atât mintea cât și simțurile.
Dar atunci când am văzut pozele azilului, interiorul camerei “domnișoarei Janet” și grădina din fața clădirii, am înțeles că sâmburele de adevăr din toată povestea asta poate fii atât de mare încât să anihileze întregul miez. Adevărul, mitul și povestea se hrănesc una pe alta la fel cum aerul, apa și lumina formează seva. Încet, încet, ficțiunea devine doar coaja subțire ce învelește tragediile pentru a le ține laolaltă. Numai că această coajă este doar un strat protector ce riscă să fie sfâșiat încă de la primele atingeri.
În vârtejul amețelii ei, Dearbhla simți că privește ea însăși în sus din mormânt, către cerul albastru și nepăsător de deasupra, dar bătrâna căreia nu-i putea desluși vorbele înfrigurate și nici atinge mâinile întinse cu disperare nu era Leena, ci Eliza. Temându-se deodată pentru fată, Dearbhla mână calul mai departe. Știa că cel pe care-l căutase era pierdut: sufletul bărbatului care fusese se făcuse scrum o dată cu vițele arse.p. 141.
Alte recenzii de la Jayne Anne Phillips:
