Recenzie „Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Pe culmile disperării a fost publicată în 1934, fiind prima carte a lui Emil Cioran. Este un volum de eseuri filosofice, scrise într-un limbaj foarte expresiv și poetic. Lucrarea abordează mai multe obsesii ale autorului: moartea, îmbătrânirea, infinitul, singurătatea, insomnia, depresia, plictiseala, iubirea, lipsa sensului în viață și altele. Câteva dintre titlurile capitolelor sunt: A fi liric, Singurătatea individuală și singurătatea cosmică, Entuziasmul ca formă a iubirii, Cultul infinitului.

Fiecare capitol cuprinde reflecțiile autorului cu privire la anumite chestiuni. De exemplu, în A fi liric scrie despre modul în care se exprimă omul. Nevoia imperioasă de exprimare a unor sentimente puternice, prin scris, desen, muzică etc., este declanșată de un surplus de viață, de trăire, care trebuie, cumva, eliberat, care trebuie șters de pe ecranul conștiinței pentru a putea trăi în continuare fără să te spargi.

În alte capitole abordeză agonia morții ca fiind determinată de pășirea continuă în moarte. Cu fiecare respirație ne adâncim mai mult în moarte și, cu cât ești mai lucid de acest proces, cu atât suferi mai mult din cauza lui. Autorul menționează că oamenii care nu simt durerea continuă a morții sunt oameni care văd moartea ca pe un fenomen separat total de viața lor, ca pe ceva dincolo de această viață. Însă moartea este prezentă în noi chiar acum prin îmbătrânirea neîncetată care ne conduce către ea.

Ce m-a impresionat, dincolo de frumusețea cugetărilor, e modul liric de exprimare, foarte expresiv, cu figuri de stil impresionant de sugestive. Am avut de multe ori impresia că citesc poezie, nu filosofie. E o filosofie personală, nestructurată într-un sistem, dar puternică și plină de emoție, de viață. Cioran însuși scrie că își dorește să scrie filosofie care să antreneze întreaga ființă, filosofie organică, fizică, nu ceva care să se limiteze la partea cognitivă a ființei umane, ceva plictisitor și lipsit de vitalitate. Am simțit efectiv fiecare cuvânt pe șira spinării. Iată ce notează cu privire la modul de a face filosofie:

Grija pentru unitate și sistem n-au avut-o și nici n-o vor avea nicicând acei care scriu în momente de inspirație, când gândul este o expresie organică și personală ce urmează fluctuațiile și variațiile dispoziției nervoase și organice.

La Cioran, filosofia este nu (doar) gândire, ci simțire, trăire, captivare totală în actul filosofiei, declanșat la rândul lui de anumite dispoziții intime.

Am auzit uneori vorbindu-se despre cărțile lui Cioran ca despre ceva depresiv, care ar face să-ți piară tot cheful de viață. Eu nu am simțit lucrurile deloc așa. Dimpotrivă. Reflectarea și conștientizarea lipsei de sens a vieții, lipsă de sens pe care o menționează Cioran, te eliberează și îți face posibilă fericirea. Căci ce mai ai de pierdut când totul este deja, prin însăși lipsa de sens, pierdut? Analizarea obsesiilor dureroase ale vieții nu te întristează mai tare, ci, dimpotrivă, te ajută să-ți descarci din conștiință tristețile spre a te elibera de ele în mod rațional, prin introspecție.

Posibil ca această carte să nu fie pentru toți. Poate că e nevoie de o anumită dispoziție sufletească pentru a putea rezona pe deplin cu ea, de o anumită structură internă. Însă merită, în orice caz, curiozitatea și atenția oricui.

Titlu: Pe Culmile Disperării

Autor: Emil Cioran

An apariție : 1934

Editura: HUMANITAS

Nr. Pagini: 206

Limba: Română

Gen Literar: Filosofie

Publicată la 20.02.2021

Nota recenzorului: 10