Într-o lume oarecum anostă, dar plină de imprevizibil, personajele lui Jose Saramago din ” Peștera” încearcă să supraviețuiască în dansul entropic dintre tradiționalism și modernism, într-un spațiu rural plin de idei contradictorii prinse într-un antagonism ușor exagerat, oscilând mai mereu între cauză și efect.
Adresarea directă către cititor în anumite pasaje ale cărții, este ca într-un joc interactiv sau poate ca într-un improvizat tribunal al vieții.
” Peștera” este o carte a simțirii dincolo de materialismul derutant, este viață contra neviață, liniște versus neliniștire, într-o continuă nevoie a resuscitării lăuntrice sub imboldul inovației și al aparent necesarei remodelări în funcție de tendințele societății.
Stilul scriitoricesc fără linii de dialog este derutant, însă simplitatea grunjoasă a dialogurilor încearcă să evidențieze realitatea imediată, încă neșlefuită, într-o lume a truismelor și a viselor nemărturisite.
Stilul greoi, aproape adormitor, ba poate chiar hipnotizant și bulversant, scoate la lumină lumea metalică a lui Saramago. O lume în care, deși acțiunea este ușor amorțită, lucru cam inexplicabil pentru lumea mediteraneean-oceanică, totuși personajele sunt vii, încrustate în textura unei lumi unde maiestuozitatea și aristocratismul nu prea se ivesc în gesturile și trăirile oamenilor.
Cele trei personaje, Cipriano Algor, fiica sa Marta și ginerele Marcal, se învârt într-un giratoriu al răstălmăcitelor speranțe și idealuri, în lumea culorilor ambigue și atrofiate, unde Centrul (simbolistica luxului ostentativ) este singurul care le poate asigura traiul cotidian.
Criza lăuntrică a lui Cipriano coincide cu declinul tradiționalismului gheboșat sub avântul de nestăvilit al modernismului și al cobntnuei tehnologizări, care androginizează cultura muncii și cea a mândriei de a muncii.
Acesta este adevăratul pilon de sprijin al cărții, lupta dintre vechi și nou, dintre ceea ce a fost și ceea ce va fi, între polafonare și avânt, siguranță și reverie.
Găsim în ”Peștera” zdrobitoarele detalii ale muncii de olar, poate chiar mult prea amănunțite, creând astfel un disconfort al cititului, oferind senzația alunecării într-o nișă literară ușor mecanicizată și colțuroasă.
” Centrul” este chenarul solitudinii și al înfumurării, al opulenței și al necesității de surogat spiritual, ca un drog inoculat pe furiș de incomensurabilele ambiții ale bogătașilor.
Totuși ateismul declarat și asumat de către Jose Saramago nu se răsfrânge asupra stilului literar decât arareori.
Poate că această carte este un avertisment în ceea ce privește continua înhumare a clorofilei existențialiste sub expansiva lume de beton sau poate că este o poveste a unei lumi pe cale de disparișie prinsă în fireasca ciclicitate a istoriei.
Lectură plăcută!
