Este primul meu roman al autorului portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1998, și aș spune că toată lumea ar trebui să introducă în portofoliul de cititor această lucrare. Cărțile care tratează astfel de subiecte, cu omenirea prinsă în mrejele unui scenariu apocaliptic, atât de realist conturat, nu sunt ușor de răsfoit, mai ales când suntem puși față-n față cu una din fațetele scabroase ale firii umane. Sentimentul e departe de a fi înălțător, e cutremurător.
Voi începe printr-un mic disclaimer, pentru cine nu a mai citit operele autorului.
Vom face puțină acrobație literară prin această tehnică liberă, redată într-un flux narativ continuu, fără linii de dialog, care curge într-un ritm lent, apăsător, dar și poetic în același timp.
Am înțeles că ar fi marca inconfundabilă a autorului, deși au fost și alții înainte care au folosit tehnici asemănătoare.
Și eu m-am chinuit puțin la început cu lipsa punctuației și liniilor de dialog, recunosc. Dar, odată ce te familiarizezi cu scrierea, consider că ieși dublu câștigat din acest labirint amestecat de gânduri și trăiri, și ești mult mai ancorat în vizualul acestui tablou sumbru și în tema dramei colective, o temă care se evidențează din aproape fiecare paragraf. Merită făcut acest „compromis”.
Eseu despre orbire este un roman ucronic și alegoric, care prezintă o tragedie de proporție colectivă, a cărui fir narativ urmărește îndeaproape natura umană care se degradează tot mai mult, pe măsură ce epidemia avansează.
Este vorba, bineînțeles, din titlu, de epidemia de orbire; o orbire care, la debutul ei, înoată într-o mare de lapte, ca mai apoi să devină Răul-alb (ce alegorie, în loc să fie cufundați în lumea umbrelor, orbii se vor cufunda într-o mare de alb). Simbolurile și alegoriile ocupă și ele un spațiu onorific, în acest roman.
Într-un oraș fără nume, cu personaje intitulate doar prin prisma unor atribute fizice sau care aparțin profesiei, vor începe rând pe rând să orbească toți. Chiar dacă la fundația acestui roman nu avem un protagonist per se, fiindcă autorul analizează societatea în ansamblul ei, va exista un personaj care nu va orbi – soția medicului -, care va fi sprijin pentru orbi și vocea rațiunii, în unele momente. Acest personaj se va detașa de toate celelalte, nu doar datorită acestui privilegiu literar, ci și datorită unei conștiințe superioare celorlalți, aș spune eu. Dar ce simbolizează ea e mai important decât faptele care-i vor pecetlui numele de Salvatoare a orbilor. Autorul, în mijlocul întâmplărilor dramatice și apăsătoare, în mijlocul orbirii fizice, dar, mai ales sufletești, aruncă vădit o plasă de salvare, celui care mai vrea să fie salvat. Ecoul altruismului personajului transcende latura animalică din oameni, și se instalează timid printre rândurile-mărturii ale scepticismului autorului, cu privire la societatea incapabilă să gestioneze situațiile de criză.
Guvernul, cel care trebuie să garanteze siguranța cetățenilor, eșuează lamentabil în acest demers, iar pe străzi, în instituții, printre oameni, se va instala o mare degringoladă, care va duce la inevitabila luptă dintre scrupuloși și cei care vor călca pe cadavre, uneori la propriu, pentru a continua să fie. Dar ce diferență este între a fi pentru tine, și a fi acolo, pentru ceilalți, în vâltoarea evenimentelor, trecând chiar și peste limitele moralității. Orbii vor fi exilați într-o clădire insalubră, un fost spital de nebuni, pentru a fi „ținuți sub controlul autorităților.” Acolo își vor crea propria lege și propriile reguli, fără un ajutor din exterior.
Ce e bine și ce e rău în lupta pentru supraviețuire? Mai sunt coduri de etică care trebuie respectate, când viața ți-e amenințată la orice pas? Pentru unele scene destul de explicite din carte, trebuie să ai stomac tare. Chiar și cea care nu va orbi, își va dori să fie oarbă, să nu vadă, să nu audă…
Orbirea aceasta se va dovedi că are cauze morale, e mai mult decât o boală fizică. Aparent, morala romanului se desfășoară pe planul orbirii fizice, care atrage cu sine starea de alertă națională și haosul. Dar, în substratul interpretărilor profunde care vin la pachet cu finalul, pe care nu mă pot lăuda că l-am înțeles pe deplin, efectele orbirii spirituale sunt inimaginabil mai greu de dus. Zi de zi, privim fără să vedem, și vedem fără să înțelegem. La finalul epidemiei, acestea au fost concluziile unora dintre personaje.
Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalți, ca și cum le-aș privi sufletul.
De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd. (pag. 271)
Eseu despre luciditate este continuarea acestui roman, și de-abia aștept să aflu continuarea poveștii. Neapărat să-l citiți, când veți fi pregătiți pentru el!
