Piatră și umbră ne poartă din trecut în prezent prin viața lui Alvo, un meșter de pietre funerare, crescut pe străzile orașului Mardin, aflat la granița cu Siria, un orfan, luat sub aripa sa de un alt meșter de la care învață arta de a sculpta piatra. Urmărindu-l pe Alvo în peregrinările sale dintr-un sat în altul, autorul conturează cu migală fresca socială și politică a țării cu multitudinea ei de etnii, culturi, tradiții și religii.
Autorul a crescut în Turcia vorbind el însuși turcă și kurdă și își însușește trauma transgenerațională insistând pe conflictele dintre multietnicitatea socială, religioasă și culturală și pentru mine, o neinițiată în istoria turcă, au fost destul de greu de urmărit și de departajat categoriile entice și religioase: creștini, musulmani suniți, alauiți, turci, kurzi, armeni, asirieni, atei. Povestea are ca punct de plecare anii ’80 după ce în Turcia a avut loc o lovitură militară, dar capitolele se succed cu repeziciune și acoperă o perioadă lungă de timp, din 1930 până în anii 2000, cu mici incursiuni în istoria veche din perioada otomană.
Alvo trăiește de ani mulți într-o casă mică dintr-un cimitir când la ușa lui apare Reyhan, o fată însărcinată, aflată într-o stare critică, urmărită de poliție, abuzată și foarte speriată. Originile ei îl obligă pe Alvo să-și rememoreze viața. Reyhan este nepoata lui Elif, singura femeie pe care Alvo a iubit-o de-a lungul întregii sale vieții și care, în ciuda morții premature, i-a trasat viața. În cimitirul în care Alvo trăiește și în care are de gând să moară, este înmormântată și Elif. Acesta este de fapt motivul pentru care Alvo refuză să părăsească vreodată cimitirul. Sărind dintr-o perioadă în alta, aflăm povestea de dragoste dintre Alvo și Elif, pe cea a mamei lui Reyhan, dar și detalii crude despre eradicarea aleviților din 1937, perioadă în care trăim o altă poveste de dragoste. Capitolele sunt ca niște piese de puzzle care reîntregesc încet-încet imaginea de ansamblu și dezvăluie povestea.
Alvo este personajul central al cărții, un om care în ciuda vieții grele și a nenumăratelor obstacole întâlnite, emană bunătate și empatie. A fost pe rând cântăreț orfan pe străzile orașelor în care ajungea, ucenic la un meșter pietrar filozof, pelegrin prin Turcia și meșter pietrar într-un cimitir din Istanbul și a cunoscut atât violența existentă pe teritoriul țării, cât și ideologii și concepții primitive și pline de prejudecăți. Nu este omul capabil să judece, le ia pe fiecare așa cum sunt și nu încearcă să schimbe nimic. Este un singuratic ce trăiește acompaniat doar de un câine cules de pe străzi, dar care atunci când își face un prieten îl păstrează pentru totdeauna.
Relația dintre Alvo și Elif a fost curmată chiar de la început tot din cauza violenței și a obiceiurilor barbare. În ciuda educației precare primite și a sărăciei în care a crescut, Alvo este un om înțelept, plin de compasiune care tolerează răutatea și cruzimea oamenilor pe care îi întâlnește. Tradiția și obiceiurile locurilor au fost piatra de moară cu care s-a luptat Alvo toată viața și pe care, cu ajutorul daltei și lucrărilor sale, a încercat să le schimbe. Apariția lui Reyhan la ușa sa în amurgul vieții a fost un dar nesperat pe care l-a primit recunoscător și umil de care a avut timp să se bucure cu adevărat, dând la schimb singurătatea.
Pe cât de mult mi-a plăcut povestea jurnalului călător și modul în care a reușit să se întoarcă la cel căruia îi era predestinat, pe atât de tare m-au dezorientat pasajele despre istoria veche otomană cărora nu prea le-am găsit rostul, acesta fiind de fapt și singurul minus pe care l-am găsit poveștii. Este o poveste despre libertate religioasă, despre abuz, despre trecerea necruțătoare a timpului, despre implacabilitatea destinului, despre amprenta profundă pe care istoria o lasă pe fața umanității. În lumea solitară a lui Alvo, iubirea este singura forță stabilă și demnă de urmat.
Alte recenzii de la Burhan Sönmez:
