Conceput în perioada 1962-1965, romanul ”Principele” al scriitorului Eugen Barbu este un petec de istorie care încearcă să redea viața la curtea domnească din perioada fanariotă, cu minusurile și plusurile ei, cu amestecul multicultural, lingvistic și administrativ.
Ca o lovitură de efect, autorul apelează la limbajul arhaic, încercând astfel să ne apropie, cât mai mult cu putință, de trăirile acelor vremuri de istorie incertă, când capriciile celor puternici doreau să le transmită oamenilor simpli că viața lor era lipsită de valoare.
Scris oarecum în stilul sadovenian, fără însă a îmbrățișa epigonismul fățiș, având grijă să introducă o mulțime de elemente inovatoare, atât în arta dialogului, dar mai ales în cadrul descriptivismului, romanul ”Principele”este o frescă învăluită de culori, când calde, când reci, care răsfiră o melodicitate aparte, una care în zilele noastre a ajuns să fie pe cale de dispariție.
După o atentă studiere a vechilor texte scrise de scribi, grămătici, cronicari și alți ”mâzgălitori” ai acelor vremuri, Eugen Barbu a purces la elaborarea acestui magnific roman, lucrat cu o minuțiozitate de bijutier, îngrijindu-se de fiecare detaliu în parte. Unele din aceste detalii sunt dezvoltate cu o debordantă frenezie, peisagistica lui Eugen Barbu împletindu-se cu personaje cosmopolite și întâmplări hilare, toate aceste ingrediente pigmentând povestirea cu ademenitoare mângâieri smulse parcă din tendențioasele gesturi ale frumoasei Circe.
Principele ales de Eugen Barbu nu este, cel puțin la prima vedere, cu nimic mai presus decât ceilalți principi, sute sau chiar mii, care, după îndelungi uzurpări și intrigi, au reușit să pună mâna pe un ” boț de țărână” dintr-un hrăpăreț imperiu, aflat veșnic în expansiune. Într-un amalgam de erudiție și sete de putere, împins mai mereu de la spate, atât de tendințele sale despotice, cât și de amenințătorul suflu al Imperiului Otoman, principele va înclina balanța în favoarea maleficului odată cu apariția messerului Ottaviano.
Acesta este ”momentul zero”, când sentimentele și resentimentele izbucnesc vijelios, amalgamând creștinismul și ocultismul în stropi de impetuoasă trăire, e timpul în care încrederea și neîncrederea rescriu paginile de istorie cu sineala gesturilor senile care, după abominabile schingiuiri suferite de-a valma de vinovați și nevinovați, va duce la mazilirea și decapitarea principelui.
Cu siguranță că astfel de întâmplări au mai fost narate în istoria literaturii, însă Eugen Barbu, dincolo de curajoasa abordare a dulcelui arhaism lingvistic în numele unei indubitabile originalități, zugrăvește cu o demențială clarviziune, personaje, locuri și întâmplări, fără a denatura în vreun fel istoria cunoscută sau necunoscută, cu date, bârfe și întregul alai al lumii ce dansează haotic între pioasa îngenunchere și desfrâu.
Personajele din ”Principele”, în marea lor majoritate, sunt zugrăvite în culori sumbre, predominate de setea de înavuțire pe care o transformă, odată cu fiece zi trăită în huzureală, într-un laitmotiv al existenței, un ideal pe care îl consideră perfect îndreptățit.
Centrul de putere al romanului îl prezintă, fără nici un fel de dubiu, relația dintre Principe și Ottaviano, cel care, într-o mixtură de angelic și demoniac, îl va cufunda pe conducătorul Țării Românești în tenebrele întunericului.
În romanul ”Principele” găsim din plin setea de înavuțire, răstălmăciri religioase, false conotații filozofice, desfrâu, nebunia viselor megalomanice, toate îngemănate într-un clarobscur molipsitor care asigură nota de originalitate a operei.
O carte foarte bună!
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Eugen Barbu:
