Nu se moare într-un chip atât de inferior, nu e admisibil. (pag.87)
Prins, al doilea roman Petru Popescu pe care îl citesc m-a prins încet, dar destul de sigur.
Spre deosebire de Supleantul ( carte scrisă la maturitate – atât literară, profesională, cât și de viață) care m-a ținut ancorată mai mult pentru subiect decât pentru scriitură ( fără a mă atinge prea mult ), Prins este mult deasupra, în preferințele mele.
Povestea inginerului care afla că are o boală incurabilă și va muri în doar câteva luni a înaintat destul de lent în simțurile mele până pe la pagina 100 și ceva (da, am avut răbdare și bine am făcut).
De la fraza densă, întinzând până la maximum și chiar dincolo firul emoțiilor, trecând prin poveste si savoarea analizei psihologice, această carte a scriitorului bucurestean de șapte generații (după cum însuși afirmase) m-a scos din lâncezeală, provocând mintea să lucreze și lăsând-o activă câteva zile după terminarea ei.
La vremea apariției 1(969), povestea a stârnit senzația aceea ametitoare, cum doar Bucureștiul poate să producă în țara noastră; cohorte de admiratori, premii importante (declinate însă) , apoi cortina coborâtă brutal de sistem, care l-a renegat după ce a avut îndrăzneala să-și dorească o viață normală, civilizată, alegând stabilirea afară.
In Prins personajele sunt puține. Inginerul ( al cărui nume nu trebuie căutat, căci nu are) este însoțit mai ales de prietenul său bun, Bibi, care îi va fi alături așa cum doar adevărații prieteni pot fi într-o viață.
De remarcat că una dintre lecțiile preferate ale lui Petru Popescu în cărțile sale este camaraderia; la fel cum în Supleantul asistasem la frumoasa prietenie dintre protagonist și grupul său, îl avem aici pe Bibi. Bibi care însumează , poate, atât calitățile băieților, cât și ale fetei , căci, aflând prăpastia nemiloasă care îl înghite tot mai mult, nu se sfiește să-i gătească și poarte de grijă.
Mai are, combinată cu o precizie de ceasornic, textul, o plasticitate minunată, nicăieri forțată, superficială, previzibilă, uzată. Cumva, mai toate descrierile, metaforele par proaspete ( și admirabil de adecvate).
După ce își trăise, până la 30 de ani, viața cam după bunul plac, fără a se lega în proiecte prea adânci sau profunde, inginerul, realizat personal cât să fie mulțumit de sine și viață sa, descoperă brutal că va muri.
O durere de cap îngrozitoare îl chinuie mai multe luni, amână să meargă la medic, temându-se poate de raspuns. Urcat în ultimul tren al vieții sale, toate în jur (și mai ales, în interior) par să o ia razna, fiind aruncate din lăcașul firesc.
Se confruntă deodată cu iubirea lăsată în urmă, cu Dumnezeu (personal, mi s-au părut extraordinare întâlnirea și dialogul cu preotul), cu o avalanșă de senzații: consternare, negare, decuplare, frică, groază, inconștiență, disperare, din nou dragoste, milă, silă, furie…
Si poate totuși mai e speranța, poate e o eroare la mijloc sau…o minune salvatoare?
Rafale de verbe și acțiuni care amplifică, întrețin tensiunea, interesul, după care liniște, pauză; dragoste; de la capăt, încă o dată și încă o dată; epuizare. Și din nou, de la capăt.
Pana când…până cand?
Cititi! Citiți Petru Popescu! Citiți Prins!
Petru Popescu (n.1944, București) a debutat cu volumul de versuri Zeu printre blocuri (1966). Stabilit în SUA din 1974 , s-a afirmat ca romancier, autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood.
NOTA: 9 / 10
Alte recenzii de la Petru Popescu:
O carte care m-a impresionat negativ. Nu mi-a pacut. Total dezolanta( asa cum e moartea unui tanar) si un pic fara rost. Tanarul cauta sa inteleaga rostul destinului sau. O greseala in trecutul lui, ceva mostenit? Credinta sau lipsa ei? De ce este lovit atat de crud? Si raspuns nu este. Asa cum nu avem raspunsuri de multe ori la suferintele noastre. Pana aici titul ok, dar ceea ce m-a deranjat este atentia pentru detaliu grotesc. Descrieri ale mortilor, cadavrelor, inmormantarilor facute parca sa dea cojmar cititorilor. Am citit si un interviu al autorului in care arata un fel de… Read more »