Publicată în 1997 că autobiografică, cartea Printre lupi a cunoscut un mare succes internațional deoarece este o poveste despre Holocaust, ce face notă discordantă în noianul cărților despre război. Misha Defonseca, scriitoare belgiană, a susținut în cartea sa, că a rătăcit cam 2000 de km, de la vârsta de 7 ani până la 11, prin Europa, singură, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, în încercarea de a-și regăsi părinții deportați de naziști din cauza originii evreiești. Deși, părinții luaseră în calcul varianta de a fi deportați și aranjaseră, pentru acest caz, ca fiica lor să fie „adoptată” de familia unui dentist belgian, fata, tratată cu dispreț și umilințe de noua mamă, amenințată să fie dată pe mâna naziștilor pentru a le oferi celorlalți siguranță, se hotărăște să fugă spre est, acolo unde auzise că s-ar afla adevărații ei părinți. Singura oaza de liniște și pace, de care se bucură în această perioadă, este la ferma unchiului dentistului, care se transformă pentru ea în Bunicul.
„Îmi făcusem ucenicia fericirii sub aripa protectoare a Marthei şi a Bunicului. Lângă femeia asta, o desăvârşeam pe cea a urii.”
Bunicul și Martha, ce nu au avut parte de propriii copii, îndrăgesc puiul ăsta de om orfan și, în scurtul timp petrecut cu ea, îi oferă primele lecții de supraviețuire, care îi vor fi de folos în viitorul întunecat pregătit de naziști. Filozofia bunicului se revarsă asupra fetiței care își însușește dragostea pentru animale și aversiunea față de oameni. Cu toată simpatia pentru Bunic și soția acestuia, dorul de mamă înclină cel mai greu în balanță și Mishke fuge spre est.
De ce e altfel povestea ei față de atâtea altele? Pentru că mica evreică n-a fost deportată într-un lagăr, n-a fost bătută, maltratată, forțată să muncească până la epuizare sau alte orori atât de des întâlnite în cărțile despre război. Ea a rătăcit prin jumătate de Europa, trăind singură ca o sălbăticiune prin păduri, hrănindu-se cu orice destinul îi lăsa în cale, de la scoarță, frunze, fructe până la viermi și carne crudă, rămasă după ospățul animalelor de pradă, înfrățindu-se cu lupii, mergând neîncetat spre est, ajungând până în Ucraina și în România și reușind, chiar, să-și regăsească drumul spre casă la sfârșitul războiului. Ororile la care asistă, la marea majoritate ca martor din umbră, nu fac decât să-i întărească dragostea și admirația pentru animale și ura și aversiunea pentru oameni.
„Omul devenise pentru mine duşmanul universal. Nu numai spurcatul de neamţ, ci oricare alt om. Filosofia mea era formată: omul este laş, pentru că ucide cu puşca; e mincinos, pentru că nu poţi avea încredere în cuvântul lui. Omul te primeşte şi apoi te părăseşte. Spre deosebire de el, animalul se luptă cu dinţii, nu poate minţi şi nu te părăseşte.”
În toată această fugă din calea infernului, în căutarea liniștii și a siguranței brațelor materne, singurele perioade de siguranță și pace le găsește în compania lupilor. Nu e chiar povestea lui Mogwli, dar comuniunea pe care reușește să o lege cu fiarele pădurii, în goana ei după căldură sufletească este înduioșătoare.
Este admirabil modul în care un copil de 7-8 ani reușește să-și convingă corpul că nu trebuie și nu are voie să cedeze. Autodeterminarea, hotărârea, voința, încăpățânarea de a nu renunța sunt uimitoare la orfana evreică ce s-a hotărât să înșele vigilența armatei diavolului. Lunga pribegie o îndepărtează tot mai tare de oameni, dar îi otrăvește și sufletul. Umanitatea ei are de suferit iar lupta de a o recupera nu e ușoară și nu se întâmplă peste noapte. Durează mulți ani până începe să-și revină, deși niciodată în totalitate, situându-se doar undeva deasupra liniei de plutire.
După aproape 10 ani de la publicare, autoarea a fost obligată să recunoască că povestea este pură ficțiune, ca și originea ei evreică. Dacă ar fi fost reală, probabil, mi-ar fi fost mult mai ușor s-o accept, dar, ca ficțiune, pe care autoarea o reclamă, ca fiind propria realitate, imaginația ei îmi ridică semne de întrebare și îmi pare mai mult decât stranie.
Sunt cunoscute câteva sute de cazuri de copii-fiară, studiați de specialiști după ce au fost recuperați din sălbăticie. Izolat de societate la o vârstă fragedă, un copil sălbăticit este o ființă umană care nu a dezvoltat abilitați afective, sociale sau lingvistice.
Un copil care trăiește în sălbăticie își va dezvolta excesiv vederea, auzul și mirosul pentru că de aceste simțuri are nevoie. Partea creierului responsabilă de comunicare va rămâne inactivă deoarece nu va fi solicitată. Această problemă apare și în comportamentul Mishkei care, și la mulți ani după terminarea războiului, are mari dificultăți în a se exprima. Puţini reușesc cu adevărat să se adapteze total sălbăticiei, dar este aproape imposibil să se readapteze societății umane.
Cartea este atipică oricărei cărți despre Holocaust pe care am citit-o. Perspectiva vieții alături de lupi, văzută prin ochii copilei, datorită căreia cartea a și avut un succes răsunător, este interesantă și terifiantă, în egală măsură.
Alte recenzii de la Misha Defonseca:
