Istoria este o sumă de alegeri pe care ni le-am asumat, în calitate de învingători sau învinși. Este un spectru vast de evenimente care ne-au dictat noi și noi reguli de joc, arătându-ne unde pe harta geopolitică a lumii ne situăm. Basarabia și România (da, știu că această separație artificială vă poate cauza dureri de inimă) au fost întotdeauna la mijlocul unei mezalianțe între o Europă gata să facă concesii rapide de dragul democrației sale și un Imperiu Rus sau Sovietic, mânat de aprigi dorințe expansioniste. Practic, am devenit figurine de schimb pe o imensă masă de șah, iar interesele noastre au rămas a fi doar o sumă de declarații mai mult sau mai puțin teoretice.
Și totuși, în spatele cifrelor se ascund oamenii, cu istorii, cu destine, cu emoții, oameni care au fost prinși în vâltoarea celor mai sângeroase lupte și au supraviețuit pentru a-și povesti experiențele. Războiul i-a deformat, plămădindu-i din nou, transformându-le sufletele în hărți brăzdate de răni purulente. Este greu să citești despre război, probabil pentru că noi, cititorii secolului XXI, crescuți în metafora păcii unanime, am crezut până nu demult în invincibila noastră putere de a trăi împăciuitor. Dar iată că în aceste vremuri deloc ușoare trebuie să revenim la cărțile care ne deschid o altă perspectivă.
În această categorie aș trece romanul compatriotului meu basarabean, Sandu Lozan, volum intitulat „Prizonierul răsăritului”. Explorând dimensiunea celui de-al Doilea Război Mondial, în special perioada ocupării Basarabiei de către puterea bolșevică, romanul spune istoria lui Dumitru, un tânăr student de la Drept, care își pierde fratele, ucis de bolșevici într-o încăierare, când acesta apărase onoarea unei femei. Turmentat de vestea teribilă, Dumitru pornește pe calea deloc ușoară a răzbunării, o cale care poate avea sens doar de dus, fără retur.
Fără a vă oferi prea multe detalii cu privire la subiectul cărții (mă număr printre cei care urăsc să li se divulge conținutul unei cărți), țin să menționez că mi s-a părut un roman destul de bine închegat, verosimil și credibil, cu unele mici carențe la capitolul dialoguri, dar cu descrieri fluente. Punctul forte este cel al atmosferei romanului, care redă destul de credibil și univoc acea epocă de mult timp apusă.
Sandu Lozan își exersează talentul scriitoricesc, aducându-ne un roman destul de matur, ușor de parcurs, cu o istorie interesantă și un final care ne invită la meditație, ceea ce mi se pare un punct forte. Cu siguranță, autorul mai are nevoie de suficient timp ca să consolideze munca literară, să atragă o atenție sporită anumitor detalii precum ar fi replicile eroilor, dar „Prizonierul răsăritului” e cu siguranță o carte demnă de atenția publicului.




