Încă din primele pagini am admirat enorm unicitatea cu care Simona Stoica își deschide romanul de debut, printr-o așa-zisă scrisoare dedicată cititorului.
Cititorule,
Ai deschis o carte care ar fi trebuit să rămână închisă.
Ai preferat să rişti şi să-ţi scufunzi ochii într-o lectură care te va face să te întrebi: cât de diferite sunt cu adevărat realitatea şi ficţiunea? Când se contopesc şi formează un singur timp, o singură lume? Sau oare toate acestea s-au întâmplat deja, dar fără cunoștința ta? Cum ai putea tu oare să ştii ce mistere ascunde trecutul şi ce pericole pândesc din viitor? (…)
Prologul Provocării a fost foarte diferit în comparație cu alte cărți, unde prologul e ca o introducere formală și plicticoasă a ceva ce ar trebui să fie acțiunea romanului. În prima parte a prologului este creionată o poezie cu muuulte mesaje subliminale, care poate părea destul de banală, dar trebuie să citești printre rânduri ca să-i înțelegi adevăratul sens.
Cartea debutează cu provocarea lansată de Azazeal lui Jack Harper, aceea de a o găsi pe Desiree, care se simțea pretutindeni urmărită, dar nu urmărită de ceva rău, ci mai degrabă ocrotită și protejată. Alături de sora și prietenii ei, Desiree cercetează conacul Wolfmaner, urmărind să descopere sâmburele crimelor ce s-au petrecut cu mulți ani în urmă. Însă și ei i se lansează indirect o provocare; Desiree și prietenii ei dau peste o oglindă pe care erau scrise niște „ordine”, iar tinerii acceptă provocarea de a găsi cele 7 bucăți pierdute ale oglinzii principale.
Personajul meu preferat este clar Desiree. Puternică, neînțeleasă și determinată, chiar neînfricată, a reușit să mă facă să empatizez cu ea. Jack Harper era tipul care m-a cucerit din prima, misterios și enigmatic, violent, dar șarmant; autoarea a creat niște personaje foarte bine individualizate, de care te îndrăgostești iremediabil.
Uiţi ce se întâmplă cu un fluture atras de foc,
Cum zboară lângă flăcări şi îşi face loc
Spre centrul puterii, unde totul e aproape,
Iar viaţa şi moartea devin o fiinţă aparte?
Cred că Provocarea a fost cu adevărat o provocare pentru mine. M-a răvășit total și a reușit să se joace cu sentimentele mele exact ca un păpușar cu păpușile lui. Mi-a plăcut importanța cuvântului în cartea Simonei. Lupta în vorbe a avut pe tot parcursul romanului rolul principal, exact ca în viață.
Sfatul meu este să nu accept Provocarea decât dacă ești mai mult decât pregătit să mori de zeci de ori. O să se joace cu mințile tale, o să le-ntoarcă pe toate părțile, o să te captureze într-o plasă de păianjen din care singura scăpare e să rezolvi misterul. Provocarea de Simona Stoica este unul dintre cele mai complexe romane pe care le-am citit. E o adevărat luptă cu tine, îți testează rezistența și răbdarea. Te ia în zbor și îți dă drumul de la 300 de m înălțime. Tu ce alegi?
Accepți Provocarea?
Alte recenzii de la Simona Stoica:
