Recenzie „Remarcabile făpturi inteligente” de Shelby Van Pelt

Se alătură menajeriei „Remarcabile făpturi inteligente” a lui Shelby Van Pelt, un debut în cele din urmă bine simțit, dar înșelător de sensibil despre cum se simte când ți se ia dragostea, doar pentru a o regăsi în locurile cele mai neașteptate. Cea mai bună parte? Este povestită de Marcellus McSquiddles, o caracatiță uriașă din Pacific care nu numai că gândește și simte așa cum fac oamenii, ci și strânge încuietori, se strecoară din rezervorul său la acvariu pentru a merge la alergări de gustări noaptea târziu și servește drept potrivitorul secret al orașului.

Romanul este încadrat ca un mister, transmis în două povești care în cele din urmă se converg. Primele vedete o plasează în felul ei pe Tova Sullivan, căreia, la 70 de ani și proaspăt văduvă, îi plac lucrurile așa cum le vrea doar ea. Când nu ia prânzul și nu bârfește cu cele trei prietene vechi care se numesc afectuos Knit-Wits, se oferă voluntar ca îngrijitor de noapte la Acvariul din Sowell Bay din Puget Sound și conversează cu Marcellus în timp ce face curățenie.

Pentru Tova, a rămâne ocupată este cheia unei vieți mulțumite și a unei minți liniștite – un răgaz după prea mulți ani petrecuți obsedând ce s-a întâmplat cu fiul ei de aur de 18 ani, Erik, care a fost găsit în fundul unui lac, acum aproximativ 30 de ani și a cărui moarte crede că a fost considerată în mod greșit o sinucidere.

Cea de-a doua narațiune îl implică pe Cameron, un rocker de garaj în vârstă de 30 de ani, a cărui mamă nenorocită l-a lăsat cu mătușa lui într-un parc de rulote din California când avea 9 ani și nu s-a mai întors niciodată. După prea multe relații eșuate și slujbe pierdute, el se îndreaptă spre Sowell Bay dintr-un capriciu pentru a-și căuta tatăl pierdut de mult timp și pentru a-l zgudui pentru întreținerea pentru copii restantă.

Cititorii pricepuți ar putea să prindă un „miros” despre unde se întâmplă asta. Dar asta nu va diminua efectul poveștii. În schimb, lăsarea intrigii deoparte, îi eliberează pe cititori să se concentreze asupra unor elementele mai convingătoare ale cărții – în principal, personajele acesteia.

Ceea ce face cartea atât de memorabilă și tandră este reprezentarea lui Van Pelt despre Tova și insistența ei de a îmbătrâni așa cum ar trebui să facă o persoană responsabilă. În schimb, este hotărâtă să scape de bunurile sale, să vândă casa construită de tatăl ei și să se încadreze într-un azil de bătrâni, în ciuda obiecțiilor tuturor.

Apoi, desigur, mai este și problema răutăciosului Marcellus, pe care Van Pelt îl folosește cu îndemânare pentru a lega firele cărții împreună, în timp ce aruncă câteva fapte de caracatiță pentru bună măsură. În ziua 1.349 a captivității sale, de exemplu, Marcellus împărtășește un sentiment în spatele căruia chiar și cei mai nenorociți oameni se pot aduna: „De regulă, îmi plac găurile. O gaură în partea de sus a rezervorului îmi dă senzația de libertate. Dar nu-mi place gaura din inima ei. Are doar unul, nu trei, ca mine. inima lui Tova. Voi face tot ce pot pentru a o ajuta s-o umple.”

„Remarcabile creaturi inteligente” ar putea fi descrisă de unii ca fiind ciudată sau exagerată – de alții. Dar acelor oameni le spun: de gustibus. La urma urmei, caracatițele se adaptează mediului lor schimbându-și culoarea și textura pielii. Pot deschide borcane și pot intra în sticle de bere. Unii pot chiar să recunoască și să aleagă să se împrietenească cu indivizi din afara speciei lor, inclusiv oameni. De ce nu ar trebui un deosebit să rezolve un caz rece vechi de zeci de ani și să aducă oamenii împreună dacă e bun la asta?