Citind Renaşterea, volumul al treilea al minunatei serii Ultimul avanpost a autoarei Lavinia Călina, am ajuns la trei concluzii:
1. Renaşterea este cel mai bun volum al seriei până în acest moment (nu că ne-am fi aşteptat la altceva decât la evoluţie din partea acestei scriitoare);
2. Eu am devenit fană al diabolicului Alex (trebuie să recunoaştem că reuşeşte mereu să scape ca prin urechile acului din mâinile duşmanilor săi);
3. Diane trebuie neapărat să schimbe tactica jocului şi să devină Regină în loc de simplu Pion.
Renaşterea ne readuce în prim plan evoluţia acelui suflet veşnic chinuit numit Diane. Cum ne-am obişnuit, Diane (care reuşeşte mereu să se întoarcă de unde a plecat, adică în braţele lui Alex) este din nou captivă, intrată în rolul ce-a consacrat-o, aceea de imagine perfectă căreia îi şade bine la braţul prinţului Alex. Oricâte lupte ar duce, de fiecare dată, sfârşeşte în acelaşi loc.
Ai avut vreodată coşmarul acela groaznic în care stai faţă în faţă cu un adversar puternic, te uiţi în ochii lui şi ştii că orice ai face nu ai cum să-l învingi? Coşmarul acela în care indiferent cât de mult ai luptat, indiferent câte sacrificii ai făcut, indiferent câte persoane dragi ţie ai pierdut… totul a fost în zadar? Partea bună, când vine vorba de coşmaruri, e că poţi să te trezeşti oricând. Partea rea e că odată ce ai deschis ochii s-ar putea ca realitatea să fie de o mie de ori mai crudă decât orice vis.
De data aceasta însă totul pare mai greu ca niciodată. Veşnica luptă atât cu propria persoană cât şi cu oamenii din jur o obosesc pe Diane tot mai mult. Ajunge în punctul în care trebuie să fie sinceră cu ea însăşi şi să tragă concluzia că luptă contra morilor de vânt. Fiecare oportunitate sfârşeşte în eşec. De fiecare dată când găseşte oamenii alături de care să ducă aceeaşi luptă, se trezeşte trasă pe sfoară, consecinţele apăsând doar pe umerii ei.
Să te întorci în trecut, chiar şi pentru o clipă, poate fi un joc riscant. Tuturor ne place din când în când să retrăim amintiri sau să vizităm locurile din copilărie, indiferent că avem amintiri plăcute din acel loc sau nu. Ne place să credem că, deşi lucrurile s-au schimbat, noi am rămas la fel. Partea rea e că în cazul meu nu s-a schimbat nimic.
De ce Alex insistă în a o lăsa în viaţă? Doar de dragul de a o vedea suferind la nesfârşit? Dar ea, Diane, pentru cine se luptă şi se zbate? Pare că propria persoană nu mai merită atâta luptă. Uneori trebuie să renunţi, să laşi întunericul să te împresoare. Şi totuşi, când totul pare că a luat sfârşit, spiritul ei năbădios porneşte iar la luptă. De admirat este faptul că eroina noastră evoluează. Încet, reușește să mai ia inițiativă și să gândească la rece. Nu se ridică la nivelul răcelii lui Alex, dar încă luptă, încă rămâne ”pe baricade”.
Nu mi-a păsat. Tot ce doream în clipa aceea era ca durerea să înceteze. Nu mai voiam să lupt. Puteau să-şi ia planurile şi puterea şi dorinţa de-a câştiga şi să şi-o bage undeva, dar să mă lase pe mine în pace. Nu mai aveau ce să-mi ia, căci pierdusem totul.
În această luptă, Centrele de Formare capătă un nou nume: Clinicile Renaşterea. Nişte centre pregătite să spele populaţia regatului, pe faţă, o faţă a cărei imagine şi încredere este creată datorită ei, Diane. Alex reuşeşte încă o dată să o folosească în planurile lui murdare.
De ce nu pot oamenii să-şi dea seama că un zâmbet e doar un mod drăguţ de-a le spune că eşti nefericit? La dracu’! Un zâmbet nu înseamnă că eşti fericit; dacă eşti fericit, râzi, în pula mea, nu zâmbeşti!
Mizând pe ura ce o simte faţă de Alex cât şi pe personalitatea confuză, Diane este folosită iarăşi pentru un bine suprem de către organizaţia E.S.C.U.. Ceea ce nu anticipează nimeni, nimeni în afară de Alex, este faptul că puterea corupe pe oricine. Cel ce are puterea îşi va dori tot mai multă, atât de multă încât binele suprem devine un bine ce urmăreşte doar intereselor proprii.
Aveam atâta ură în mine, parcă cineva îmi înlocuise sângele cu venin.
Renaşterea ne prezintă o putere dezorganizată, locul unde războiul uneşte, dar puterea dezbină. Ura ce poate aduce mulţimea laolaltă, poate fi abolită de setea de puterea a altora. Ceea ce porneşte din dorinţa de a tăia din rădăcină răul se poate finaliza prin înlocuirea unui rău cu un altul.
Câteodată îi uram pe toţi cei care nu erau în stare să vadă dincolo de acel zâmbet fals. Să vadă că pe interior urlam disperată după ajutor.
Tabere noi iau naştere, alianţele sunt schimbate, iar viitorul este mai incert ca oricând. Cine luptă pentru binele comun şi cine pentru propria sa putere? Cert este că în mintea lui bolnavă, Alex are mai multă dreptate ca oricând, iar puterea, odată avută, poate orbi pe oricine. Cine schimbă taberele şi alături de cine mai poţi lupta când fiecare aliat se transformă într-un duşman?
Unii chiar adoră să-i vadă pe alţii cum se sting sub ochii lor. Nu intervin, nu mişcă un deget ca să îi ajute. Nu-i judeca, probabil şi tu ai face la fel.
Alte recenzii de la Lavinia Călina:
