Cu siguranță că primul roman modern al literaturii suedeze este ” Salonul roșu” al inegalabilului August Strindberg, fiind totodată cartea care l-a făcut cu adevărat celebru șa doar treizeci de ani.
Apărut într-o perioadă în care funcționarii publici, din ce în ce mai mulți, considerau în marea lor majoritate ”suficient de erudiți” pentru a putea avea aspirații și pretenții înalte, romanul lui Strindberg scoate în evidență metisajul caracteriologic al unor funcționari care oscilează între occidentalismul tăios și orientalismul boem.
Stilul scriitoricesc al lui Strinberg, ușor sarcastic și spumos, eliberează sub lumina realității duhoarea unei lumi cufundată într-o frustrantă letargie, acolo unde nesiguranța și lentoarea sunt catalogate drept noblețe boemă, și pentru toate aceste lucruri, pentru întreaga lor inutilitate, funcționarii chiar sunt plătiți.
Într-un astfel de climat, Arvid Falk, personajul principal al romanului, un tip cu o educație aleasă, cu principii, reguli și o anumită sfială lăuntrică, se simte din ce în ce mai împovărat, poate chiar claustrat de ipocrizia lumii în care se învârte. Astfel, fiindcă banalul și sentimentul inutilității îi dădeau târcoale, decide să renunțe la slujba de funcționar pentru a deveni scriitor.
Trecerea de la ”rațional” la ”senzorial” are o anumită consuetudine cu izul desuet al principiilor strangulatorii, provăduite pe la colțuri de destin de cei care au transformat respectarea tradiției într-un capriciu.
Sub auspiciile caduce ale unei societăți în care epigonismul, falsa tradiție și mamonismul se întrepătrund, creând false universuri, Arvid Falk descoperă filosofia cafenelelor, birturilor și cabaretelor, acolo unde ”muzele”, între un zâmbet și o îmbrățișare, vând iluzii la preț de axiome. O lume în care orice fărâmă de simțire își scaldă tremurul aripilor într-o aplogetică sinuoasă, trasând adeseori fante de subsidiare trăiri între metafizica și dialectica continuei prăbușiri a argumentelor de ieri.
Frământarea fremătătoarei modelări, mai mereu în funcție de zigzaguri eoliene ale destinului, îl aruncă pe Arvid Falk într-o lume imundă, unde nimic nu este ceea ce pare a fi.
Astfel că, după îndelungi coborâri într-un caleidoscop de amăgitoare umbre și lumini, fiind mințit, trădat și umilit, silit să mintă în numele unei supraviețuiri care însă în realitate se dovedește a fi doar un tertip al ipocriziei, Arvid Falk se reîntoarce la slujba de funcționar.
Fără îndoială că în ” Salonul roșu” există anumite tendințe autobiografice, într-o măsură mai mare sau mai mică, contribuind astfel la dibăcia loviturii pe care Strindberg o aplică unei societăți scandinave care încă își mai căuta matrița identității naționale.
Fiecare rând, dăltuit de scriitorul suedez în această capodoperă, este o pildă scrisă cu aciditate ca o încercare de tratare a unor metehne ce păreau a fi incurabile.
Sensul profilactic al scriiturii lui Strindberg denotă asumarea unui angajament de care este perfect conștient, fiind dispus să-l ducă până la capăt.
O capodoperă a literaturii universale.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la August Strinderg:
