Arriaga m-a fermecat prima dată cu Sălbaticul care pentru mine, crescător de că̂ine încăpățânat și turbat, a fost balsam pentru suflet, dar nu numai din cauza asta. Apoi l-am căutat și l-am citit de câte ori a ieșit pe piața românească. Cu cărți subț̦irele, gen scenarii de film, foarte grafice, foarte sarcastice, foarte mișto. Genul scurt pe doi care-mi plac mie. V-am povestit tot pe repede înainte pe aici pe site despre Escadron Ghilotina și Un dulce miros de moarte. La început anului l-am regăsit în Carturesti cu o carte nouă. Una destul de solidă față de ce citisem după Sălbaticul și n-am ezitat.
Salvarea focului ne propune un scenariu absurd de viață dată dracului pe răbojul pasiunii. O pasiune nebună, de neînțeles, care se transformă în obsesie și arde tot ce-i iese în cale și i-ar putea sta împotrivă. Mi-e greu să o numesc o poveste de dragoste și sunt sigură că nici Arriaga nu s-a gândit la o poveste de dragoste când a scris cartea asta. S-a gândit la nebunia dusă la rang suprem. S-a gândit la cum ar fi să-ți riști viața și tot ce-ai construit, tot ce-ai obținut, tot ce-ai reușit, toată mândria și toată reputația, legătura cu cele mai dragi ființe din viața ta pentru câteva clipe de extaz. Asta am simțit eu și în mare parte probabil am fost influențată de scenele foarte grafice de sex (toxice și scârboase ca să fiu sinceră până la capăt că și Arriaga e la fel). Eu n-am găsit pic de romantism în ele, dar partidele ăstora doi par a arde ca lumână̆rile alea – tip artificii care se folosesc mai nou la torturi. Și care lasă-n urmă miros de pucioasă și amar. Mi-e greu să cred că o femeie educată, cultă, mamă, cu o căsnicie solidă și stabilă, cu mijloace financiare peste medie, ar accepta ca și acele câteva clipe de dragoste furată să fie spionate și urmărite pe gaura cheii de niște brute libidinoase și inculte. Mi-e greu să cred că dragostea te poate convinge să nu vezi jegul în care ești obligată să te bălăcești pentru că̂teva orgasme. Sau poate îs eu prea bătrână pentru fitilul ăsta, pardon pentru genul ăsta de poveste.
Cele două personaje au fost de fapt principalele mele probleme: Ea – snoabă, afectată, încrezută și naivă (ca să nu zic prostuță), iar el – criminal, posesiv, manipulator și (bomboana de pe colivă!) blond!!!
Cu toate că nu aprob povestea și nu mi se pare deloc credibilă, m-au captivat scrierea și modul în care autorul a pus în mișcare intriga. Mi-a plăcut modul în care a reliefat diferențele sociale dintre cei doi protagoniști, mentalitățile diferite, aspirațiile contradictorii. Pentru că or fi fost amândoi blonzi(!), înalți și frumoși, dar pe interior aveau straturi diferite. Total. Dar pe care până la final și le schimbă. Are loc un switch, pe care amândoi și-l asumă și până la urmă pe care amândoi par să-l merite în urma acțiunilor lor, astfel apare metamorfoza și cel fără păcate (sau mai naiv!) devine vinovat iar cel condamnat se eliberează̆ de vină sau și-o ispășește salvând ceea ce nu mai părea că ar putea fi salvat. Sau poate merg prea departe și imaginația mea a luat prea mult avânt.
Povestea are ritm, este șocantă și brutală, plină de morți, măceluri, răzbunări, trădări și relații interzise. Este o carte care pune în balanță viața și moartea. Mexicul este foarte crud și sincer înfățișat. Este pusă pe tapet concurența și sângeroasa luptă pentru supremație dintre cartelurile de droguri, împărțirea teritoriilor, corupția și discriminarea practicate de autorități, violența extremă care pare trăsătură definitorie a oricărui cetățean oricât de umil sau sărac ar fi. Scrierea lui Arriaga este atât de vie și alertă încât are calitatea de a reuși să-ți proiectează scenele în minte astfel le și vizualizezi în timp ce citești. Talent de scenarist, până la urmă! Cu toate acestea, este absurdă și pe alocuri unele scene ridicole. Dacă n-ar fi plina de erotism și scenele de sex atât de vulgare, ar putea fi catalogată drept telenovelă. Mi-au plăcut însă foarte mult câteva dintre scurtele scrieri preluate din jurnalele deținuților care rupeau din când în când ritmul poveștii. Dar nu cele ale personajului principal masculin.
Alte recenzii de la Guillermo Arriaga:
