Satul copilăriei de Ion C. Stancu este cartea care și-a ales cititorul. Am simțit chemarea imediat ce am văzut titlul. Alegere emoționantă și declanșatoare de amintiri – din satul copilăriei mele, căci dorul de bunicii, care nu mai sunt, m-a lovit cu toată forța. Am citit fiecare pagină cu gândul la trecut, la cum mi-au fost vacanțele în satul bunicilor, cum mi-au bucurat anii prezența lor, povețele, zâmbetele și poeziile recitate la gura sobei. Trec zile, luni și ani peste copilăria de-altădată. Curg lacrimi precum pârâul cu apă limpede ce n-a secat în nicio vară trecută – și care-a lăsat urme. De dor, de drag, de amintiri eterne.
În romanul scris de Ion C. Stancu, se amintește de Ion și Răscoala scrise de Rebreanu. Și nu mă miră deloc această legătură sau comparație – la asta m-am gândit și eu încă din ziua în care Satul copilăriei a ajuns la mine. Nu am amânat prea mult lectura și întâlnirea cu autorul, căci nu am putut refuza reîntâlnirea cu propriile amintiri. Am deschis cartea și-am făcut un salt în timp – cu ochii umezi, cu dor de trecut și bucuria de a fi din nou copil.
Poate doar e o impresie, poate doar emoția vorbește acum, dar Zăvideni și măiestria cu care-și spune autorul poveștile din satul natal, se aseamănă tare cu Amintirile lui Ion Creangă – și aș fi spus la fel și dacă nu stăteam în orașul cu Ozana cea frumos curgătoare.
(…) am simțit vibrația pământului ca o declarație de prietenie care mi-a fost sprijin în momente dificile ale vieții. Am trăit printre oameni , mi-am căutat strămoșii și-am aflat că au fost plugari, viticultori , iubitori de pământ și de frumos. Purtau haine făcute de mână, albe ca sufletul lor , aprigi la mânie și cu multă dragoste pentru cei buni, generoși, cu iubire de libertate , păstrători ai tradițiilor și crescători de copii, capabili să accepte noul așezat și să nu uite temelia solidă a spiritului strămoșesc. Am învățat că valoarea pornește din interior și că este important să știi să dăruiești. Cu acest adevărat tezaur am plecat spre viitor. (…). Acum pot să spun că eu, ca toți ceilalți, sunt Ion, din Zăvideni , trăitor de viață românească.
Pătura ce te încălzește și Pâinea cea de toate zilele conțin iubirea mamei care hrănea foamea întregii familii – hrănea și sufletul copiilor și potolea setea interioară a unui viitor om ce va purta în inimă cea mai valoroasă amintire: Imaginea frumuseții ce nu se va demoda vreodată! Ambele povești mi-amintesc de adevărata căldură a bunicii, de bucuria nepoatelor care simțeau mirosul bunicii și a iubirii ce ne-o purta. Pâinea se cocea în cuptor de fiecare dată, iar de sărbători cuptorul nu ne bucura doar cu mirosul pâinii proaspete, ci și cu aroma cozonacului, al colacilor. Pasca umplea aerul de bucurie sfântă. Tot ce făcea mâinile bunicilor e greu de egalat acum. Pe-atunci nu exacta dulce mai bun.
Cum să nu ți se umple de bucurie sufletul când intri în curtea și casa de unde-ai plecat spre viitor? Pe cât de mult te mângâie prezența celor ce încă mai numesc ”acasă” casa-n care au crescut – unde te-așteaptă masa întinsă cu bucate pregătite cu drag, te-așteaptă zâmbetul și îmbrățișarea celor pe care-i iubești. Pe-atât de gol e locul unde via miroase a toamnă, a must și-ți vorbește de bunicul cel neobosit, pe-atât de pustie e casa părintească a părinților – unde doar pozele te mai întâmpină. Bunicii zâmbesc trist și murmură un ”bine ai venit, copilă! Chiar dacă nu ne mai vede nimeni, suntem aici și te-așteptăm mereu. Să nu ne uiți”. Vocea Iubirii nu moare niciodată!
De foarte multe ori am avut sentimentul plăcut că totul e aievea, că mi se spun poveștile, că sunt în mijlocul ”acțiunii”, în lanul de grâu – și-am simțit bucuria, m-am hrănit cu ea, cu simplitatea unui moment ce voiam să nu se mai sfârșească – precum un copil sau un adult dornic să dea timpul înapoi.
De altfel, la vârsta aceea , vedeam doar bucuria. Eram neobosiți, ne fermeca răsăritul, câmpul, soarele, apele, atmosfera de dinainte și din timpul treieratului (…). Copii fiind, vedeam doar prezentului, vedeam Dropia, pasărea măiastră, care înnobila câmpurile noastre. (…). Și-am ”zburat”. Nu atunci, mai târziu, către alte locuri. (…) Dropiile nu mai sunt! Nici părinții! Pe noi ne-a învățat dropia să zburăm. Noi ce lăsăm în urma noastră? Poate Zborul!
Am resimțit emoția verilor atunci când asociam vacanța de vară și statul la bunici cu delicatese precum cireșe cu mămăligă, zmeură cu mămăligă, porumb fiert – sau copt direct pe jar, chisăliță, brânză cum numai mamaia mea știa să facă, lapte fiert mâncat la lumina lumânărilor (furtunile de vară ne lăsau deseori pe întuneric. Treieratul, cositul, mersul la pădure, spălatul țoalelor la pârâu, zilele de sărbătoare petrecute pe la porți – unde ești copilărie? Ograda pustie-și plânge singurătatea. Satul copilăriei așteaptă, iar fiecare zi care trece dă naștere eternei reîntoarceri.
În satul copilăriei pălăria spune mai multe despre omul care o poartă decât ar putea fi exprimat în cuvinte, dar adevărata frumusețe izvorăște din oglindirea sufletului. Niciodată aceasta nu face cale întoarsă, rămâne alături de cine știe să o aprecieze la justa sa valoare!
Lacrima este scumpă, poate fi materializarea sufletului, a trăirii momentului sau a veacului. De lacrimă nu se râde, face parte din viața adevărată și este dovada bucuriei sau a suferințe. Este ca o recunoștință pentru timpul ce a trecut, a iubirii dăruite și primite, iar trecutul nu poate fi decât un prilej de mulțumire, fără regrete.
Poveștile cele mai dragi stârnesc zâmbete, iar oamenii rămași în suflet – nu doar în minte vor rămâne veșnic prezenți și vii. Datorită blândeții, bunătății arătate față de copiii satului. N-ai cum să uiți ceea ce-ai învățat de la cel de aproape – chiar dacă nu ți-e mamă, tată sau altă rudă, ci doar un vecin sub ochii căruia ai crescut și ai devenit om – vecinii nu-ți voiau răul și nici nu purtau dușmănie semenilor.
Fiecare anotimp are farmecul lui și acum, dar în satul copilăriei, farmecul cobora peste întreaga așezare imediat ce natura-și schimba veșmântul: iarna străluceau stelele pe pământ, primăvara renăștea natura și se înmiresma cu parfumul iubirii, vara aducea vacanța cea mult așteptată, iar toamna însemna rod – pe masă și în suflet. Ce fericire trăiam atunci, oricât de mic ar fi fost motivul – bucurie adevărată, exprimată cu cele mai frumoase și sincere cuvinte.
Dispare satul? Niciodată! Iubirea de frumos, să nu uiți, s-a născut la sat! Iubirea de frumos nu va muri vreodată, iar satul adună și conservă – pentru veșnicie, orice formă de frumusețe. Satu-i etern! Satul e reperul nostru, al fiecăruia: cine-am fost, cine suntem și cum ne-am transformat – oriunde suntem, oricum ni s-a schimbat viața, rădăcinile nu se schimbă. Ne vom întorce mereu la rădăcini – sub o formă sau alta.
Satul copilăriei e despre căutări, plimbări printre amintiri, regăsiri, recunoașteri, emoții, povești și evocări despre trecut care înfăptuiesc minuni chiar și acum, în prezent, după atâția zeci de ani. Satul copilăriei nu sunt poveștile mele, poate nici ale tale, dar prin intermediul autorului ne-am regăsit în Satul copilăriei noastre.
Ion. C. Stancu caută amintiri la pas – nici un cotlon de sat nu rămâne neamintit în cartea sa, fiecare casă regăsită, fiecare om reîntâlnit întărește convingerea sufletului: satul copilăriei va fi modernizat, locuit de rude și alte persoane, dar nu va dispărea vreodată – va avea întotdeauna puterea magică să-și spună poveștile și să umple prezentul cu frumusețea de odinioară.
Alte recenzii de la Ion C. Stancu:
