Că să nu existe dubii, țin să precizez de la bun început că Fernanda Melchor nu scrie basme pentru copii, nu este interesată de povești cu happy-end și de destine care-și găsesc drumul către fericire. Lumea pe care o portretizează ea este de altă factură și urmărește cu totul altceva. Sezonul uraganelor este o provocare, este povestea unei comunități, a unui mic sat ce poate îngloba imaginea oricărui sat din Mexic. Este un ambient al sărăciei, al cruzimii, al promiscuității, al corupției, prejudecății, urii, al violenței domestice, alcoolismului, al abandonului, este imaginea unui purgatoriu, a disperării, a nenorocirii, a degradării. Este momentul intens când aflat în ochiul uraganului realizezi că toate șansele, opțiunile și portițele de salvare au dispărut, este ultima clipă de calm și reflexie, anterioară distrugerii totale, reluată la nesfârșit într-o spirală drăcească în care abuzul, discriminarea, bullyingul, homofobia, crima, prostituția, drogurile țin hățurile și dictează ritmul, iar iubirea este inutilă și inexistentă. Cartea nu-ți menajează pudibonderia, limbajul este grosolan, iar gândurile personajelor necosmetizate și incomod de sincere, atât de oneste încât te-ar putea chiar dezgusta, dar Melchor are stil și își urmărește scopul fără milă pentru că “arta trebuie să lase răni”.
Vrăjitoarea și legenda ei sunt epicentrul uraganului, în jurul ei se construiește imaginea degradată a satului, cadavrul ei descompus, descoperit de niște copii într-un canal de irigare, se suprapune cu tabloul general al personajelor ce-și expun pe rând perspectiva asupra desfășurării evenimentelor și a motivelor ce au stat în spatele acțiunilor lor. Povestea se rotește în jurul misterului morții vrăjitoarei, așa cum un uragan se formează în jurul ochiului său, acest personaj este magnetul care ține laolaltă intriga și personajele. La Bruja este probabil personajul cel mai tulburător și mai enigmatic al întregii povești, care inițial are o aură de supranatural, dar care pe parcurs își dezvăluie o parte din secrete. Aura ei de mister este o coordonată esențială și obligatorie, impusă de statutul “altfel” al personajului.
Dar adevărata putere de atracție a cărții nu este dată de poveste ci de modul în care este spusă, de originalitatea formei, dar și a substanței. Un stil direct și tăios, un stil grăbit, sufocant, agresiv care se pliază perfect pe ceea ce spune povestea, care nu menajează, cu fraze interminabile și alambicate, pline de cuvinte în dialect și în argou mexican, fără semne de punctuație, ce sare de la prezent la trecut fără avertisment, care dă senzația că este devastat de un uragan dezlănțuit, ce te obligă să citești fără oprire pentru a nu-i oferi răgazul de a nimici tot înainte de a prinde povestea. Excesul de violență, explicațiile grafice ale acesteia, chiar și în scenele sexuale, abundența expresiilor colocviale nu sunt exagerate, ci necesare și perfect alese pentru a se mula pe tipologia personajelor, pentru a portretiza ignoranța, misoginismul, discriminarea, abuzul de putere și neputința personajelor în fața realității crude și nedrepte.
Majoritatea personajelor sunt tineri ce trăiesc în această comunitate profund patriarhală în care a fi diferit este catalogat ca necurat și posedat, în care fetele sunt maltratate și supuse abuzului și discriminării de propriile mame și bunici. Punctul comun al acestor personaje este lipsa de oportunități și de orizont, sărăcia și disperarea care îi împing să comită niște fapte oribile. Cartea este un manifest social ce dezvăluie un Mexic ascuns și abandonat, un mediu periculos și degradat și militează contra unei realități vulgare și ignorante, o realitate distructivă și nebună, dură și șocantă în care viitorul a putrezit înainte să înceapă, în care machismul și marasmul dețin putere de viață și de moarte. Lumea lui Melchior este plină de nuanțe și detalii, tehnica ei merge pe fluxul de conștiință, personajele și mărturiile lor intime individuale se completează, se împletesc și devin un tot abia în ultimele pagini ale cărții, iar rezultatul este spectaculos și terifiant în egală măsură.
Țin să laud, în mod special, traducerea, făcută de Marin Mălaicu‑Hondrari, care a fost o încântare pentru mine, cititorul și, probabil, un blestem pentru el. Cert e că a ieșit magnific și reușește să păstreze și să transmită tot ceea ce și-a dorit autoarea. Mi-a plăcut foarte mult. Pandora M și colecția Anansi continuă să mă surprindă cu povești incredibile. Aștept cu nerăbdare și cealaltă carte a autoarei: Paradais.
Alte recenzii de la Fernanda Melchor:
