Cine l-a mai citit pe Hosseini și îi cunoaște stilul, nu va fi surprins deloc: profunzime, cruzime, durere, resemnare și curaj.
Și munții au ecou nu face excepție.
Abdullah și Pari sunt frați.
Abdullah și Pari sunt frați dar pentru că mama lor a murit la nașterea micuței Pari, Abdullah a devenit pentru ea mai mult decât un frate: a devenit “mama” ei.
Chiar el o crescuse. Era adevărat. Chiar dacă și el era doar un copil. De zece ani. Când Pari era în scutece, pe el îl trezea noaptea cu chițăitul și scâncetul ei, pe el, care mersese cu ea în brațe prin casă în întuneric și o legănase. El îi schimbase scutecele. El îi făcuse baie.p. 39
Deci Abdullah este băiat și e cel mai mare. Am fi tentați să zicem că el e puternicul ce supraviețuiește sărăciei, vieții grele și vremurilor instabile, mai ales atunci când Pari este vândută familiei Wahdati, care nu putea avea copii.
Drama înflorește și de aici drumurile tuturor se despart, destinele se schimbă iremediabil și nimeni nu își va mai putea recăpăta vreodată viața înapoi.
Suleiman și Nila sunt căsătoriți.
În familia Wahdati sunt multe secrete, multe sentimente inhibate și prea multă tăcere.
Când Pari intră în viața lor, familia perfectă, viața perfectă, fericirea absolută par aproape tangibile.
Totul durează extrem de puțin însă. Un eveniment tragic răstoarnă din nou roata destinului, reamintind tuturor că iluzia binelui absolut este și va rămâne doar asta: o iluzie.
Nila pleacă împreună cu Pari la Paris iar domnul Wahdati rămâne în casă, împreună cu Nabi, omul casei bun la toate și pentru a nu știu câta oară cursul sorții rătăcește din nou.
– Să nu spui nimănui unde plec. E spre binele nostru.
I-am promis că nu o voi face.
Mi-a spus că îmi va scrie în curând. Apoi s-a uitat lung în ochii mei și cred că am văzut o afecțiune autentică în ei. Mi-a atins fața cu palma.
– Sunt fericită, Nabi, că ești cu el.
Apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat, iar obrajii noștri s-au atins. Am respirat din plin mirosul părului ei, parfumul ei.
– Ai fost tu, Nabi, mi-a șoptit la ureche. Ai fost mereu tu. Nu știai asta?p. 119
Parwana și Masooma sunt gemene.
Parwana și Masooma sunt surori gemene dar atât de diferite.
Masooma este bebelușul cel mult așteptat, perfect, care nu plânge niciodată și e mereu veselă.
Parwana nu era așteptată deloc și e cea care aproape îi provoacă mamei depresia postnatală.
Pe măsură ce cresc, una devine frumoasă, blândă, carismatică ce atrage atenția tuturor, ca un spirit energetic din altă galaxie.
Iar cealaltă, desigur că nu reușește să obțină decât indiferență, tăcere, respingere.
E invizibilă pentru tot restul lumii.
“Fumul negru” al unui eveniment catastrofal începe să se propage din nou și pe măsură ce Parwana acumulează frustrări, acesta devine tot mai dens și mai “înecăcios” până când inevitabilul se produce și totul se năruie.
Idris și Timur, Amra și Roshi, Suleiman și Nabi, Sabbor si Parwana.
Mai multe povești, mai multe vieți, care se întrepătrund până la urmă și totul se leagă ca o ironie a sorții.
Toate poveștile împletite și toată esența întregii “macro-povești” are de fapt un mesaj atât de puternic încât nodul din gât, ochii strânși și lacrimile captive nu vor putea fi controlate.
Chiar de ar fi putut vorbi, dar nu putea momentan, Idris nu ar fi știut ce să spună. Ar fi fost în stare să spună ceva, să-și exprime vreo revoltă neputincioasă, dacă ar fi fost vorba de vreo acțiune a talibanilor sau de Al-Qaida, sau de vreun comandant mujahedin megaloman. Dar pentru ce auzea nu se putea arunca vina pe Hekmatyar (Mujahedin afgan), sau pe Mullahul Omar, sau pe Bin Laden, sau pe Bush și Războiul împotriva terorismului. Motivul insignifiant, absolut banal din spatele masacrului, îl face cumva mai teribil și mult mai deprimant. Îi vin în minte cuvintele fără sens, dar Idris nu le acceptă. Așa spune lumea mereu. Un act de violență fără sens. O crimă fără sens. De parcă ai putea să comiți rațional o crimă și în același timp să fi și înțelept.p.160.
Oricât am vrea să dăm vina pe războaie, pe nație, pe timpuri/vremuri, nimic nu justifică propria noastră lipsă de compasiune.
Oricât am răsuci “cubul rubik” al psihologiei umane, algoritmii sunt tot timpul aceiași: omul face rău omului; “animalul îl mănâncă pe cel mai slab și astfel supraviețuiește cel puternic”.
Alte recenzii de la Khaled Hosseini:
