Recenzie ”Vânătorii de zmeie” de Khaled Hosseini

Copilăria asta… cine nu are traume din copilărie, acel om nu există.

Trebuie să recunosc că nu aveam de gând să pun mâna pe cartea lui Hosseini, dar o persoană m-a tot încurajat să îi dau o șansă, pentru că, după ce ea a citit toate cărțile lui, a devenit autorul ei preferat.

Scepticismul meu a fost unul cras, nemotivat, așa că, după ce am primit cartea cadou, am zis că nu o să moară Lenin a doua oară dacă o voi citi.

„Vânătorii de zmeie” este povestea a doi băieți din Afganistan, unul șiit (Hassan) și altul sunit (Amir), din 2 triburi diferite, rivale, primul fiind cucerit de al doilea. Amir era copilul care provenea dintr-o familie înstărită, creștea fără mamă, ceea ce nu-l deranja foarte mult, dar îl împiedica câteodată în comunicarea sa cu tata, potolit, cu o imaginație bogată și deștept. Hassan era antipodul prietenului său. Creștea și acesta fără dragoste maternă, însă tatăl lui era mai mult decât iubirea și grija întruchipată. Hassan era loial, credul, curajos și naiv ca prima zi de primăvară. Întâmplarea a făcut ca cei doi să se îndepărteze, istoria i-a separat la mii de kilometri, dar moartea i-a reunit într-un mod inedit.

Istoria celor 2 este pe cât de tristă, pe atât de plină de speranță. Stai mereu cu ideea în inima agitată că ceva nu este curat la mijloc, deznodământul nu s-a petrecut, deși orice intâmplare te face să ai așa o impresie.

Subiectul este unul proaspăt.

Gustul meu de cititor cu stagiu a simțit iarbă proapăt tăiată. Am adorat multitudinea de informații despre lumea ascunsă a Kabulului, diferențele de regim, invazia rusească și influența talibanilor. Am căutat cu interes câte ceva despre istoria Afganistanului, comunitățile acestuia din toată lumea, dar și despre reminiscențele schimbărilor subite în dezvoltarea țării.

Hassan pentru mine a devenit pâinea cea caldă, sufletul acestei povești, umanitatea care a mai rămas intactă. Amir – personajul care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că cel mai apropiat prieten era mai bun decât el, unul care prea târziu a vrut să schimbe ceva. Iar Baba (tatăl lui Amir), a trăit toată viața sa cu regrete și „gura lumii ce-o să spună”.

Și pentru că nu îmi permite conștiința să tac, o să îmi spun offffff-ul cu privire la traducere. Am subliniat cartea în lung și în lat cu creionul: cacofoniile, diferențele dintre „datorită” și „din cauză”, trunchierile, calchierile, ne mai vorbind despre unele neconcordanțe ale timpului, mi-au cam tăiat din entuziasm. Eu am ajuns să trag de mine pentru a ajunge la final. Nu este o tragedie, dar o dată ce începi să observi greșelile traducătorului, în mintea mea apare o mică și enervantă întrebare: restul cărților sunt la fel?

Stilul autorului este de departe unul care să îmi fie pe plac, or acesta a suferit enorm din cauza traducerii. Cert este un lucru, subiectul a salvat întreaga operă de la abandon!

Nu vă ucideți visele cu părerea cuiva despre voi, rămâneți loiali propriilor convingeri și aspirații, fiți curajoși în fața primejdiilor. Acesta este mesajul lui Hassan prin tot ceea ce a făcut de-a lungul istoriei.

Da, Amir este personajul principal al acestei cărți, dar empatia mea a pulsat doar în momentele în care Hassan era prin preajmă. De aceea o să îi dau mereu prioritate.

Lectură interesantă vă doresc!