Sindromul studentului la medicină militară de Ioan-Cristian Cubleșan este cartea care a reușit să mă păcălească prin titlul său. Prin aceeași metodă m-a făcut curioasă și mi-a dorit să o parcurg și să-i descopăr tainele. După lectura ei mă grăbesc să-ți spun, în scris,, despre ea. Cartea de față nu este o carte de specialitate – deci nu vei da peste foarte mulți termeni complicați sau un limbaj academic. Este scrisă de către un student la medicină militară, iar motivația scrierii ei este cât se poate de simplă și clară: din moment ce nu găsești nici măcar în mediul online detalii despre admiterea la medicină militară, nu-ți rămâne decât, fie să renunți la ideea sau visul de a da admitere la facultatea dorită, fie să întrebi în stânga și în dreapta – poate că sunt persoane care trecând prin asta vor să te lumineze puțin. Dar ce-ar fi dacă, accepți provocarea, treci prin ”focul” admiterii, apoi, împreună cu un coleg de facultate, scrii cartea de care tu ai avut atâta nevoie? Asta este Sindromul studentului la medicină militară – o nevoie, o dorință și o cale de a spune și altora ce înseamnă, cum să te pregătești și cum să treci, cu brio de examenul care să te ducă spre împlinirea visului tău.
Sindromul studentului la medicină militară este povestea lui Ioan- Cristian Cubleșan. Un student care îți oferă experiența lui, dar și foarte multă încurajare. Vorbește foarte relaxat în paginile acestei cărți despre fiecare provocare întâlnită la admite și în timpul anilor de studiu. A fost ușor? Cu siguranță, nu! Dar a fost extrem de interesant! Tot drumul parcurs i-a spus foarte clar cât de mult își dorește să reușească, cât de puternic este, de fapt – și cât de mult a învățat – nu doar pentru cursuri, cât de mult s-a schimbat în ”lupta” pentru a ajunge la destinație. Și s-a bucurat de călătorie – o călătorie de formare ca om și profesionist.
El nu a știu decât o mică parte din tot ce ascunde admiterea, dar puținul nu l-a oprit din drumul său. Dacă și-a dorit, a mers înainte și necunoscutul nu l-a speriat atât de tare încât să renunțe la planul său de viitor. Învățare pe pâine, pregătire temeinică și participarea la examen pot face diferența. Obținerea unei note care să-ți spună că ești student e doar un prin pas, o primă reușită. Urmează alți pași, alte provocări și realizări. Unii merg mai departe, alții nu – și dacă nu reușești nu e un capăt de lume, de fapt. Acest ”eșec” vorbește de la sine despre claritate: că trebuie să o iei pe alt drum, că alt domeniu este potrivit. Nu toți ne-am născut să fim medici, nu toți suntem făcuți pentru a lucra în armată.
Nu sunt pasionată de medicină, dar am prieteni medici – pe care i-am văzut pregătindu-se pentru admitere, pentru sesiune, pentru rezidențiat, pentru doctorat. Am ajuns să îl văd lucrând ca medic specialist. Și a făcut totul cu dorința de a dovedi că vrea asta, că poate. Vrea și poate nu pentru salariu, ci pentru a ajuta oameni, cu asumarea că va trăi zile mult în care viața oamenilor va depinde de medic – de ceea ce a învățat în studenție și continuă să învețe. Medicina înseamnă să fii la zi cu tot ce e nou, să înveți continuu și să nu crezi vreodată că le-ai descoperit pe toate.
Greutățile studentului la medicină militară
Sindromul studentului la medicină militară vorbește deschis despre greutățile din anii de studiu – mai ales că Ioan Cristian Cubleșan face parte din generația martoră a unei pandemii de COVID 19 – perioadă în care tot învățământul a avut parte de cel mai dur test, de foarte multe schimbări care au îngreunat procesul de predare, învățare și testare – examinare. Totul a fost mult mai dificil. Mediul online a mai încetinit ritmul, dar nu a scutit pe nimeni de parcurgerea cursurilor. Cursurile online au plusuri și minusuri, sesiunea devine, la un moment dat, aproape imposibilă. Testul răbdării este suprem – Rezistă cine poate
Ioan-Cristian, student la medicină militară – chiar în momentul în care scrie cartea nu se ascunde nicio secundă. Recunoaște că are foarte mult de învățat, că examenele sunt extrem de dificile și nu foarte ușor de trecut – nu restanțele contează, ci că nu te demoralizezi și că înveți până obții notă de trecere. Simpatică tare expresia ”nu am învățat nimic și tot am luat examenul” – care care cea mai serioasă traducere a studenției: ”Am învățat pe rupte, dar nu am reușit să parcurg toată materia.”
Cursurile de la facultate nu sunt puține. Nici extrem de ușoare. Am citit despre multe cursuri la care studenții nu înțeleg multe informații esențiale, oricât li s-ar explica. Cristi spune în cartea lui tot ce crede el că este important din toată perioada pe care a traversat-o el. Recunoaște cât de greu e, cât de mult au de învățat, cât de obosiți ajung să fie. Dar nu învinovățește pe nimeni pentru asta.
Aici nu pot să nu amintesc de regimul militar – la care nu te adaptezi ușor.
Bucuriile studentului la medicină militară
Într-o mare de greutăți – la care face față, din fericire, mai e loc pentru bucurii, laude și zâmbete – bucurie? Cu siguranță, da. Cristi amintește și de profesori, printre care și decanul facultății, pentru care studentul are doar cuvinte de laudă – pentru modul cum predă cursul și cum explică tot ceea ce predă, astfel încât studenții să înțeleagă logic tot ce trebuie să rețină.
Prieteniile ce se leagă în timpul facultății pot dura toată viața, iar amintirile sunt la loc de cinste. Colegii de facultate devin frați de suferință. Notele bune de la examene obținute de tine sau alți colegi sunt momente în care simți că ți-ai luat o piatră de pe suflet.
Ieșirile în club sunt rare, dar când ies sunt precum păsările care se bucură de libertate. Aici au parte de socializare, de sudarea relațiilor interumane.
Hrana la popotă. Pare o nebunie că o trec la ”bucurii din studenție”, dar la cum descrie Cristi acel loc și doamna de acolo, nu am avut cum să nu-i simt energia și starea de bine. O mâncare bună dă o stare pe măsură, oferă studenților energie și sentimentul că nu sunt singuri. Poate că unii studenți se simt răsfățați, se simt acasă.
Sindromul studentului la medicină militară reflectă realitatea trăită de studenți din cadrul acestei facultăți – cu bune, cu rele, cu plusuri și minusuri. Abundă de informații care pot familiariza foarte mult viitorii studenți – motiva să meargă pe acest drum sau convinge că facultate de medicină militară nu li se potrivește absolut deloc.
Sindromul studentului la medicină militară e un tablou viu, bogat în tonuri pastel sau nuanțe de negru și gri. Din paginile scrise de Ioan-Cristian Cubleșan nu lipsește umorul – m-am trezit râzând, zâmbind sincer. Glume, zâmbete, dar există în carte și pagini care-ți dau fiori și te pun pe gânduri – extrem de interesantă e partea cu informații despre substanțe.
Am început cu ce mi-a plăcut din Sindromul studentului la medicină militară. N-aș putea să spun că există ceva ce îmi displace – nici nu aș avea cum să afirm asta, căci tot ce stă scris în carte sunt informații noi pentru mine. Pot să spun doar atât: cititorul din mine și-ar fi dorit mai multă atenție la anumite detalii – care ar fi făcut cartea și mai interesantă.
Ce ar fi oferit mai multe plusuri acestei cărți? Ar fi devenit și mai ușor (și plăcut) de citit dacă cartea era toată un dialog între Cristi și colegul R – sau să fie toată sub formă de interviu între cei doi colegi. Nu am înțeles de ce doar începutul a fost așa – discuție sinceră între colegi. Aș fi apreciat dacă capitolele cărții s-ar fi bucurat de alte titluri – unele mai atrăgătoare. La capitole aș fi pus și un simbol specific – din domeniul medicinei sau cel militar. Ar fi încântat ochiul cititorului.
Sindromul studentului la medicină militară sunt paginile dintr-un jurnal de student, e o cale prin care viitorii studenți pot descoperi tainele vieții de student – de la admitere, la învățare, sesiune, viața în cămin, până la motivație, adaptare și multe alte schimbări la care te supune facultatea de medicină militară.
Alte recenzii de la Ioan-Cristian Cubleșan:
