Cartea „Țipătul leneșului” de Sam Savage este o satiră despre viața unui scriitor. Sau mai bine zis a unui scriitor aspirant. Dacă a scrie este egal cu a fi scriitor, atunci toate scrisorile plângăcioase, listele de cumpărături și schițele lui Andy Whittaker reprezintă opera lui.
Andrew Whittaker, alintat Andy, este personajul principal al cărții „Țipătul leneșului”
El trăiește mâncând doar conserve și bea votcă pentru a trece mai ușor prin criza vârstei mijlocii. Dar problemele sale sunt mult mai mari. Deși deține mai multe imobile, chiriașii săi nu-și plătesc la timp chiria sau chiar deloc.
Fac scandal, stricăciuni și îl afundă și mai tare în datorii. Pe lângă asta, Andy mai este și un romancier aspirant și coordonator al unui ziar cultural al cărui singur editor este.
Dar cea mai mare capodoperă a sa poate fi considerată însăși viața lui. Dar nu pentru că ar fi cine știe ce viață și ar avea cine știe ce realizări la activ. Felul în care aflăm despre viața lui este original și uneori atractiv.
El scrie în fiecare zi. Dar nu scrie doar ciorne și schițe pentru romanul său. Ci scrie tot felul de hârtiuțe din care aflăm atât de multe amănunte despre felul lui de a fi. Despre persoanele din viața lui. Despre datoriile sale, despre stilul de viață, prieteni, colaboratori, foste iubiri și probleme actuale.
El pune pe hârtie liste de cumpărături, scrisori către fosta soție, către chiriași, către bancă, prieteni și cunoștințe sau către colaboratorii de la ziar. Toată această maculatură din care aflăm cum este el ca persoană și cât de jalnică e viața lui, este redactată timp de 4 luni. 4 luni critice în care aflăm despre aspirațiile sale de viitor.
După aceste scrieri care ne sunt prezentate în paginile cărții „Țipătul leneșului”, nu mai știm nimic de Andy.
Disperarea sa atinge culmea și este posibil să îl distrugă cu totul. Sau poate că nu. Finalul este în mâinile și în mintea fiecărui cititor în parte. Dacă ești mai pesimist, vei considera că lui Andy i s-a întâmplat tot ce se putea mai rău. Dar, însă, dacă ești optimist, se poate să vezi altfel situația.
Începând cu luna iulie și sfârșind cu luna octombrie, în timpul greutăților economice din timpul președintelui Nixon, suntem martorii vânării personajului principal
El este hăituit de chiriași și creditori, hărțuit de un grup local de iubitori de cultură, dar și chinuit de fosta lui soție, Jolie. Deși dezamăgit de lume, Whittaker este determinat să își îmbunătățească reputația și condiția socială. El concepe un plan pentru a-și depăși eșecurile și elimina toți dușmanii.
Însă, cu cât iarna se apropie, datoriile cresc și dificultatea de a-și vedea planul aplicat este mai mare. De asemenea, și dezordinea din viața lui(și nu numai din casă) amenință să îl copleșească cu totul.
Cu cât trece timpul, cu atât Andy își pierde simțul realității și începe să fabuleze. Imaginea de sine își pierde conturul de ființă umană. În schimb, se aseamănă tot mai mult cu cea a unui leneș care se mișcă din ce în ce mai încet și este distrus de singurătate.
Scriitorul Sam Savage reușește să contureze întreaga personalitate și condiție a unui om doar prin felul în care acesta scrie. Întreaga lume este, conform lui, o scenă imensă și fiecare dintre noi joacă un rol minuscul sau mai mare în propriul destin.
Cartea „Țipătul leneșului” este un portret tragicomic al vieții literare a unui scriitor aspirant
Andy Whittaker este și de plâns, este și de râs. Dar nu este nicicum o persoană care să îți stea drept model. Eu pot spune chiar că l-am urât din mai multe cauze.
O persoană slabă care nu își ia deloc soarta în propriile mâini și care trece doar pe hârtie marile sale aspirații. Un bărbat care s-a lăsat înșelat de fosta soție doar pentru că dorea pe cineva alături. Un individ care face pe clovnul la întrunirile sociale. Și trimite scrisori care îi iau partea, semnate cu alte nume. Cineva care nu știe să se ocupe de afaceri. Care nu are un cuvânt de spus și pe care toată lumea îl calcă în picioare.
Cât despre calitățile sale de scriitor, se pricepe mai bine la compus scrisori plictisitoare și lungi decât la a-și concepe propria operă, care să facă plăcere cuiva. Nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult cartea „Țipătul leneșului”. Nici că am învățat ceva important din ea. Dar recunosc că scriitura este bună, cursivă. Asta dacă ai răbdare să citești scrisori lungi de câteva pagini în care autorul lor nu face decât să își plângă de milă. Sau să își exprime frustrările mai pe față, mai pe ocolite.