După ce te-ai obișnuit să ascunzi sub preșul de la intrare întregul gunoi al existenței tale și brusc, la vârsta senectuții, te apucă nostalgia și dorința curățeniei lăuntrice, ce faci? Simplu. De fapt, aparent simplu. Te despovărezi prin împovărarea celui dispus să-ți asculte confesiunea zămislită sub imboldul ralului iminent. De aici e treaba scriitorului, mai precis a Dianei Setterfield, care ne oferă în romanul ”A treisprezecea poveste”, apărut la Editura Humanitas în anul 2008, un veritabil festin literar.
Autoarea ne prinde numaidecât în păienjenișul uni acaparante intrigi, în care anumite secrete, păstrate în crisalida fragilă a unei autoimpuse tăceri, decid că a venit timpul să iasă la lumină. Poate că până aici, pentru unii nu este nimic neobișnuit, doar că un secret antrenează un altul, într-un amețitor joc al secretelor ce scot la iveală neputința, lașitatea și vulnerabilitatea sufletelor prinse într-un strigăt copleșitor care ne apropie terifiant de mult de regnul animal, amintindu-ne încă odată, asta dacă într-adevăr era neapărat nevoie, de faptul că omul este doar o biată frunză purtată pretutindeni de vântul capriciului necruțător.
Tot ceea ce se întâmplă în ” A treisprezecea povestire” este nuanțarea golului lăuntric, a lipsei unei corespondențe cu realitatea imediată, combinată cu spaimă și nostalgie, într-un amalgam de dorință și delăsare, grimasă și zâmbet, trăite între două conjugări, într-un timp care nicicând nu-și va găsi încadrarea gramaticală.
Adevărul numai poate sta ascuns sub preșul de la intrare, tocmai de aceea el se revarsă peste umerii celor ospitalieri și creduli, care încă mai cred că acesta este capabil doar să purifice, uitând sau doar pretinzând că a uitat faptul că uneori adevărul poate să și otrăvească. Lumea însetată de ”adevărul adevărat” constată că excesul acestuia poate dăuna grav liniștii lăuntrice. Știu. Mulți or să vină cu sintagma că oricum ”adevărul iese întotdeauna la lumină”. Poate că da, poate că nu. Oricum, ceea ce nu trăiești la momentul potrivit numai trăiești niciodată. Tocmai de aceea întreaga confesiune a scriitoarei Vida Winter făcută tinerei Lea, îmi pare doar un toast cu vin acru servit dintr-un pocal ciobit din care timpul a mușcat mișelește. Este un soi de tristețe care, deși la suprafață pare maleabilă, după ce încerci să o mesteci tacticos, constați de fapt că ea este zgrunțuroasă. Același efect ca fructul din pomul cunoașterii care a adus nimicnicia trupului.
O carte absolut fabuloasă, pe care v-o recomand cu mare drag! Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Diane Setterfield:
