O scriitură neobișnuită, cu o muzicalitate aparte, bogată în tonuri și metafore ce urmărește amintirile dezordonate, intermitente ce formează un șirag al trecutului, amintirile unei femei ajunse la o maturitate răscoaptă, în ultima linie dreaptă, în partea cea mai nasoală a vieții care miroase a frică de bătrâneţe, de boală, de singurătate, de uitare. Singura frica pe care n-o încearcă e frica de moarte, o așteaptă de 62 de ani. Dar mai are un lucru de făcut și până nu va elucida misterul dispariției fiului ei, refuză să plece.
Un amalgam de vieți care se scurg, unele frânte și îngropate de decizii pripite, altele obosite ce se întind pe jos și așteaptă să fie acoperite de ploi și vânt și duse înapoi de unde au venit.
Haya, născută în 1900, este un copil evreu, catolicizat forțat, un copil al războiului, un copil dezrădăcinat care-și jelește morții, atât de mulți și atât de devreme plecați. E singură. Zilele ei sunt bătrâne și triste. Pofta ei de viață a murit cu mult înaintea ei, într-o zi de primăvară a anului 1945. Toată viața ei se afla într-un coș cu scrisori vechi, poze îngălbenite, ilustrate și tăieturi din ziare șterse de patina timpului, un morman de hârtii neînsuflețite la fel ca vocile moarte care-i răsună-n cap. Nu mai are mult timp și înainte să plece trebuie să-și pună viața în ordine, să-și spună povestea, a ei și alor ei care va fi o pietricică neînsemnată în nesfârșitul mozaic însângerat al istoriei.
Îmi aduc aminte de toate, dar nu înțeleg nimic.
Timpul s-a micșorat ca un pulover spălat cu apă fierbinte. Devine strâmt.
Câte nenorociri n-a declanșat de-a lungul timpului afirmația „eu sunt evreu”. Unii o ascund, alții o etalează cu mândrie ca și cum astfel pot fi identificați ca indivizi. Credința asta care a fost și binecuvântare și blestem. Un fapt absurd care a devenit motivul unui masacru, care a semănat război și ură și moarte. Povești neterminate, destine frânte, familii despărțite, morți rătăciți care încă-și așteaptă slujba de mântuire și azi după atâtea decenii. Sute de mii de copii răpiți, dispăruți, adoptați, astăzi bătrâni cu nepoți care încă își caută rădăcinile. Marele proiect Lebensborn al lui Himmler de păstrare a purității rasiale. Marele coșmar care a produs zeci de mii de copii retardați, înapoiați și cu mintea tulburată, eutanasiați pe altarul celui de-al Treilea Reich.
Dar cartea nu este despre Haya, este despre cruzime, despre pierderi și regăsire, despre așteptare și speranță, despre falsitate și identitate, despre asumare. Este despre o ideologie absurdă și crudă care a decimat planeta în încercarea ei bolnavă de a crea o rasă supremă. O rasă de îngeri blonzi, înalți, cu ochi albaștri care urmau a fi specializați în a aduce moartea. Este despre balanța inegală a lumii care îi strivește pe unii pentru a-i ridica pe alții. Este despre o istorie a atrocităților pe care cei vinovați au încercat cu disperare s-o facă pierdută, dar care insistă să se scuture de cenușă și praf de oase și să-și ițească capetele de meduză la lumină, oripilând, îngrozind și ridicând întrebări despre umanitatea propriei rase.
Cum sunt copiii criminalilor de război? Oare cum poți fi un monstru îmbrăcat în uniformă și un tată blând și iubitor acasă? Ce poate determina un om să scoată la suprafață ce este mai crud și mai rău în el? Cum se pot transforma niște ființe raționale, educate și născute pentru a fi empatice în cele mai înfiorătoare bestii?
O poveste crudă și sinceră, abruptă în afirmații și dureroasă în informații, povestea ficțională a Hayei este țesută în marele păienjeniș al realității istorice cu ajutorul mărturiilor puținilor salvați, cu descoperirea de identități furate, cu declarațiile cutremurător de nepăsătoare ale celor vinovați de pe băncile tribunalurilor, cu dovezile fugii multor dintre ei, cu viețile lor reluate în pace și liniște după achitări de neînțeles.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia




