Știu că așa pare, coperta fiind de vină (adică absolut divină) care, by the way, este și foarte sugestivă, dar nu, nu este o carte pentru copii, e o carte pentru copilul din tine, pentru oameni stricați ca mine și ca mulți alții, e o carte care te face să-ți pui întrebări despre tine, despre gândirea și comportamentul tău, despre relația în care ești și dacă ești destul de atent cred că te învață să și crești nițel, dar fără să pierzi copilul din tine. Te învață să-l scoți la plimbare după ce-l săpunești bine și scoți toată mizeria și jegul strâns pe la baierele inimii.
Marea ei calitate cred că e de fapt umorul, mucalit, incisiv și pur românesc, care face haz de necaz și te obligă să fii atent în primul rând la bârna din propriul ochi. Și dacă te regăsești, și dacă nu te regăsești într-unul dintre aricii sau dulăii din carte, o să te simți obligat să fii sincer cu tine însuși, să recunoști că de cele mai multe ori nu prea îți iese așa cum ți-ai dori și că de și mai multe ori realizezi că te transformi într-un om pe care nici măcar tu nu-l recunoști. O să simți nevoia să te așezi pe canapea, în dreapta sau în stânga, poți și la mijloc dacă ești nehotărât. Și citind, o să-ți bubuie-n cap și în inimă întrebări de genul: cine sunt, cum sunt și ce mă obligă să fiu așa? Dar o să și speri că poate o să reușesti să faci pași mici pentru a învăța cum să deții controlul în cât mai multe situații. Sau poate o să reușești să privești lucrurile care ți se întâmplă dintr-o perspectivă mai sănătoasă la căpuț…Cert e că la începutul cărții mulți dintre noi vor spune, ca mine, ham, ham, sau o să se lipească de canapea cu țepii întinși la maximum în poziție verticală și o să-și dorească să dispară!
Autoarea, femeie francă, gândește cam așa și, cu sinceritate, ne spune și nouă cam ce gândește despre ce scrie: „Cartea asta e prea „mică”…o să o citească oare cineva??„
Eu zic că da și, dacă n-o fac, pierderea lor să fie. Nu că nu va fi citita mi-ar fi fost frică, mi-ar fi fost mai frică că o să renunți tu s-o scrii! Așa i-aș zice, face to face, dacă aș avea ocazia. Dă Doamne!
Pornim la drum, tineri și energici, plini de speranță, târând după noi, inconștient un bagaj emoțional burdușit cu anxietății și frici. Ne batem cu pumnul în piept: eu nu sunt fata tatălui meu, eu sunt cu totul altceva. Dar, stupoare!!, chiar aia sunt, sunt fata tatălui meu și mă transform în tot ceea ce era el când îmi distrugea lumea, și o fac inconștient, fugind ca dracul de tămâie de la a-mi asuma un statut de martir ca al mamei. Suntem copiii părinților noștri și până nu ne dezbrăcăm de frici, clădim pe nisip și degeaba. La fiecare val mai puternic tot ce am ridicat dispare ca un vis, lăsând în urmă tot mai multă decepție și neputință. La un moment dat nici nu mai avem timp să punem ceva la fundație, suntem îngropați în nisip tot mai adânc cu fiecare dezamăgire și eșec. Și, zbătându-ne pentru o gură de aer, îi tragem după noi și pe cei pe care-i iubim, ăia care țin aproape de drag și ne îngropăm împreună în nefericire și depresie.
Ca să înțelegeți de ce e bună terapia de cuplu o să vă las un citat cu explicația autoarei. Mi s-a părut atât de bine spus încât nu m-am simțit în stare să-l redau cu propriile mele cuvinte ca să nu pierd niciun sens și să vă bucurați și voi de metaforă.
„Eu, aici, în terapia asta „a mea”, văd o mină de cărbune blocată, doi pitici cu târnăcoape, eu doar ținându-le felinarul. Din când în când îi opresc și le arăt ce fac: dacă merg în direcția corectă, câte vagoane cu cărbune au umplut, câte au dărâmat de la celălalt, ce eficienți sunt când lucrează în echipă și cât mai avem până ajungem la lumină. Îi vezi și tu?”
Am apreciat sinceritatea și asumarea autoarei. Nu toate ședințele sale de terapie au fost un succes, dar nu se ascunde după deget ci îl pune pe rană după ce-l tăvălește nițel prin sare. Greșind, învățăm și data viitoare o să știm mai bine. Autoarea se vindecă, se instruiește, se autoperfecționează odată cu cuplurile pe care le consiliază. Pentru că întotdeauna e loc de mai bine. Și ne provoacă să ne uitam mai bine în interior și să spargem buba care supurează și doare, dar pe care de frică preferam s-o ignorăm.
Sper ca în următorul volum să am parte de și mai multă dezinvoltură și deschidere din partea autoarei pentru că îmi plac ironia ei spumoasă și statutul de om supus greșelii asumat și îmi imaginez, fără să greșesc cred, că are toate vorbele și replicile la purtător.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE libris.ro
Alte recenzii de la Laura Panazan:
