Cosmin Perța demonstrează, din nou, asta dacă într-adevăr chiar era necesar, faptul că literatura pe care ne o dăruie este una sfâșietor de onestă, nefăcând absolut niciun rabat de la exprimarea liberă, netrunchiată în vreun fel de cine știe ce pseudo-rigorism nejustificat.
Încercarea autorului, destul de reușită, de a scoate în evidență lăuntrica luptă purtată întrec ceva și altceva, capătă în volumul ” În urmă numai e nimic” noi valențe învolburătoare prin sinceritatea descrierii alunecării, dar și a escaladării sufletului prin intermediul trăirilor cotidiene. este o luptă oclusivă, un scâncet pierdut și arareori regăsit în molozul clepsidrei, o conjugare a reconjugării, pe care dunele incertitudinii o ajută să clădească castele din nimicul asupritor.
Teofil, personajul principal, asistă la retezarea propriului piedestal, odată cu moartea bunicului, ceea ce duce la năruirea viu coloratului joc de puzzle al arcadienelor clipe de imacultă inocență.
De aici începe lupta, una în care nimeni nu pierde, dar nici nu câștigă. O luptă între senzorial și rațional, sau, dacă vreți, între x și y, două necunoscute care invocă și hulește, ademenește și repudiază, în numele unui joc entropic numit dualism.
Teofil este un amestec de înger negru și demon cu aripi, subjugat su poate chiar eliberat de ”fata dracului”, care de fapt este ”partea cealaltă” a lui, abisul care se cască hrăpăreț în fiecare din noi.
O carte chiar foarte bună, pe care trebuie să o aveți în bibliotecă.
Lectură plăcută!
