Românii sunt plini de vorbe de duh. Unele foarte inspirate şi adevărate. Una dintre ele sună cam aşa: toți copiii merită părinți, dar nu toți părinții merită copii. Gândul ăsta mi-a venit în minte citind cartea. E păcat să faci copii doar pentru a-i chinui. E păcat să te declari credincios şi smerit şi să chinui nişte suflete inocente. Rostul tău ca părinte e să-l înveți să zboare, nu să-i frângi aripile. N-am înțeles niciodată şi nici n-o să accept un părinte care nu oferă dragoste necondiționată propriului copil, mai ales când acesta are probleme. Mi-e greu să înțeleg și interpretarea greșită a religiei și folosirea acesteia ca paravan pentru niște acțiuni aberante, oricât de ignorant sau needucat ai fi ca om. Problema majoră pe care se clădește povestea este prejudecata și teama oamenilor de ea. Din cauza „gurii lumii”, părinții din carte acționează abuziv și crud, iar singurii care au de suferit, din păcate, sunt copiii. Nu te poți numi părinte dacă îți închizi copilul și îl tratezi ca pe un monstru, nu poți fi considerat părinte dacă îți vinzi copilul unui circ ca pe o ciudățenie. De fapt, nu te poți numi nici măcar om! Mi-ar fi plăcut o realizare și asumare a greșelilor mamei, măcar în ultimul ceas.
O altă problemă care m-a întristat este abuzul asupra animalelor. Viața chinuită și violentă a animalelor de la circ este o problemă de actualitate, chiar dacă sunt multe țări unde folosirea lor în spectacole sau dresajul acestora este deja interzis. Din fericire, România este una dintre aceste țări. Povestea elefanților a fost foarte greu de digerat pentru mine, ca iubitor de animale. Suferința din culise și luminile rampei din spectacole sunt diametral opuse, iar tristețea din ochii animalelor, descrisă de autoare în multe scene, m-a revoltat peste măsură. Chiar dacă sunt iubiți de Hans și de fiul său, elefanții trăiesc în lanțuri, sunt dresați să facă lucruri care nu le fac plăcere, călătoresc mii de kilometri în condiții grele, sunt despărțiți de pui și chiar uciși cu bestialitate. Cârligul pentru elefanți menționat în carte mi-a provocat fiori pe șira spinării. E nedrept și crud să fii tiran cu niște ființe care nu au cum să riposteze, e strigător la cer să exploatezi și să chinui niște suflete pentru divertisment și câștig financiar fără să fii pedepsit sau judecat, dar, mai ales, fără să-ți faci procese de conștiință și fără să ai regrete. Oamenii sunt bestii, animalele doar animale.
Sunt două planuri și două povești care curg în paralel: povestea lui Lilly din anii ’30 și cea a Juliei din anii ’50. Spre sfârșit se împletesc și devin una singură. Poveștile celor două fete sunt asemănătoare: aceeași mamă despotică și fanatică, aceleași reguli drastice ce nu trebuie încălcate, aceleași pedepse, același tată absent.
Anomalia genetică de care suferă Lilly este motivul aberant pentru care mama ei o consideră o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fata fiind crescută și educată ca și cum ar fi un monstru. Este convinsă că dacă ar lua contact cu alți oameni i-ar oripila. Drept urmare, își trăiește primii nouă ani de zile din viață închisă în podul casei, după care este vândută, de propria mamă, unui circ pentru a fi prezentată în spectacole ca o ciudățenie. Viața ei este, aproape în totalitate, excepție făcând doar o scurtă perioadă, un coșmar. Este abuzată, mințită, închisă, exploatată, umilită, stigmatizată. Și cu toate acestea, reușește să găsească fericirea, din păcate, nu pentru mult timp. Poate că circul nu a fost cea mai bună șansă pe care i-o putea oferi viața, dar a fost o variantă mai bună decât traiul în podul conacului părintesc. Aici și-a făcut prieteni, a cunoscut dragostea adevărată și și-a descoperit talente nebănuite. Dar destinul este nedrept, iar soarta ei parcă n-a vrut să se schimbe oricât a luptat fata.
How could you miss something you never had?
După douăzeci de ani, Julia, singura moștenitoare a conacului Blackwood, plecată de câțiva ani de acasă, este nevoită să se întoarcă și să preia ferma de cai, în urma morții părinților săi. Nu dă multe detalii despre copilăria petrecută la conac, dar e clar că are ceva traume și lucrurile nu au fost chiar roz. E clar că a dus lipsă de afecțiune, iar fuga ei a fost cu motiv. Odată cu întoarcerea, va descoperi secretul îngrozitor, păzit cu strășnicie de părinți timp de douăzeci de ani și va fi obligată să-și privească, într-o lumină diferită, propriii părinți, dar și propria viață.
Povestea este frumos spusă și atinge coarde sensibile ale sufletului uman, chiar dacă are câteva puncte slabe din punctul meu de vedere. Mă așteptam la cu totul altceva în ceea ce privește boala lui Lilly, n-am înțeles modul tragic în care au privit-o părinții. Poate mama avea ceva probleme psihice, dar motivul tatălui mi-a fost peste putință de înteles. În ceea ce privește povestea Juliei, mi-a părut un pic neverosimilă, stilul ei de viață e prea modern, și n-a reușit să mă facă să intru în atmosfera anilor ’50, când drepturile femeilor erau încă destul de restrânse. De asemenea, mă gândesc că e puțin ciudat să locuiești 17 ani într-o casă și să nu reușești să o descoperi în întregime, ținând cont și de proverbiala curiozitate a copiilor. Am avut impresia că autoarea s-a grăbit toată cartea, o goană nebună plină de tragedii fără momente de relaxare.
În ciuda acestor minusuri, m-a sensibilizat și o recomand. Tratează subiecte delicate, este o poveste despre nedreptate, cruzime umană și adaptare, dar preferata mea rămâne Ce a lăsat în urma ei.
Alte recenzii de la Ellen Marie Wiseman:
