Banville și a sa Zăpadă m-au luat complet prin surprindere și m-au acaparat total. Am terminat cartea în vreo patru ore într-o sâmbăta după-amiază, atât de tare mi-a plăcut subiectul, stilul și modul de abordare.
Se pare că face parte dintr-o serie (St. John Strafford Series) care a ajuns deja la partea a cincea. Debutează exploziv în stilul Agatha Christie cu un cadavru în bibliotecă, evident asasinat, dar și mutilat și cu deplasarea la fața locului a unui detectiv asocial și flegmatic (St. John Strafford) însoțit de subinspectorul Jenkins pe o ninsoare abundentă și interminabilă pe care nici măcar un câine n-ai da afară. Scena crimei o constituie conacul impresionant al familiei Osborne. Dar cel asasinat nu face parte din familie, ci este un obișnuit al casei, preotul Tom Lawless, descoperit de stăpâna casei în miezul nopții înjunghiat în gât și castrat. De la început ridică semne de întrebare prietenia existentă între preotul catolic și familia protestantă ocupantă a conacului și aflată destul de sus pe scara socială a comunității. Strafford și Jenkins se trezesc nevoiți să se lupte atât cu muțenia și secretele ascunse ale familiei Osborne cât și cu intervenția bisericii și încercarea acesteia de mușamalizare a cazului. Arhiepiscopul John Charles McQuaid recunoscut pentru inteligența și influența puternică socială și politică aproape îi dă lui Strafford un avertisment, insistând pe nevoia de discreție mai ales în fața presei. Strafford, el însuși protestant și născut în aceeași clasă socială privilegiată ca cea a familiei Osborne, n-are nici cea mai mică intenție să facă vreo concensie în favoarea bisericii, nici măcar când șeful lui direct îi sugerează acest lucru. El știe regulile care se aplică în această familie, știe regula discreției, a secretelor întunecate, a crescut cu ele, ar fi trebuit să devină unul dintre acei venetici cu rădăcini engleze care continuă să dețină proprietăți întinse din pământul irlandez în ciuda independenței acesteia, dar și-a sfidat familia și a ales o carieră “nepotrivită” ceea ce-l transformă acum într-un dușman pentru familia Osborne.
Este inițial o punere în scenă în stilul celebrei scriitoare de romane polițiste, deși gândurile și concepțiile personajului principal sunt mai atent și mai profund conturate (dacă îl punem în balanță cu secretosul și taciturnul Poirot care nu dă absolut nimic din casa niciodată ceea ce-l face câteodată practic insuportabil de nesuferit și arogant, dar putem găsi ceva afinități între cele două personaje dacă ținem cont de principii lor morale și preferința amândurora pentru adevăr oricât de îngrozitor ar părea fi acesta). Dar spre final, subiectul devine unul foarte serios, la fel de serios și discutat ca cel al spălătoriilor magdalene din Irlanda (mușamalizate mult timp tot de biserica catolică și orchestrate tot de reprezentanții acesteia). Acțiunea este amplasată pe la mijlocul secolului trecut când puterea bisericii catolice era de necontestat și influența decisiv viața și mentalitatea comunității. Am regăsit această influență negativă a bisericii și la John Boyne în Furiile inimii. Există un cod nescris al tăcerii pentru evitarea scandalului atunci când faptele puteau incrimina în vreun fel biserica chiar dacă era vorba de păcatul unui singur individ sau de unul general. Atmosfera deja sufocantă existentă în conac din cauza crimei este accentuată de ninsoarea nesfârșită care izolează comunitatea și îngreunează desfășurarea activității polițiștilor parcă îngropând secretele și indiciile.
Subiectul pe care îl propune cartea este unul care a beneficiat de multă mediatizare și a fost de nenumărate ori întâlnit de-a lungul timpului. Este vorba de promiscuitatea unor oameni care profită de poziție, dar și de inocența și lipsa de șanse a altora pentru a-și satisface propriile pofte bolnave. Un mistery thriller care în ciuda personajelor clișeice și a finalului predictibil merită timpul dacă sunteți în căutarea unui roman clasic și relaxant. Ceva de genul: ochi pentru ochi și dintre pentru dinte.




