Nu poţi fugi mereu. Trebuie să dai piept cu greutăţile şi să speri că vei rămâne în picioare după aceea.
Povestea lui Oskar şi a depresiei sale continuă într-un nou volum semnat Alina Şerban şi intitulat simplu „Ziua în care am învăţat să zbor 2”. În ceea ce mă priveşte, alegerea aceluiaşi titlu ca în cazul primului volum, precum şi asemănarea izbitoare a coperţilor nu mi se pare foarte inspirată. Motivul este evident: un cititor neavizat s-ar trezi din greşeală direct în volumul doi, neînţelegând nici o fărâmă din povestea lui Oskar.
-Dacă stai să cauţi motiv pentru toate lucrurile o să uiţi să le mai trăieşti.
Trecând peste acest impediment, în continuarea volumului Ziua în care am învăţat să zbor, reluăm povestea de la cinci ani de la tentativa de sinucidere a lui Oskar. Ne-am aşteptat să găsim un Oskar mai echilibrat, unul care să fi acceptat condiţia precară a sănătăţii sale, pornit spre vindecare. Dar întâlnim de fapt, nu numai acelaşi Oskar măcinat de gânduri negre şi cu frecvente stări de slăbiciune, dar şi unul mai izolat, rupt de imaginaţia creatoare, de familie, de oraş.
Am concluzionat că eram doar pe jumătate liberi. De fapt, eram eliberaţi doar de frustrarea trecutului, care nu ne dădea pace, însă mai aveam de-a face cu prezentul în ghearele căruia eram încă prizonieri.
Retras într-un sătuc la ţară, Oskar pare că a căzut într-un bol al izolării, de unde foarte rar îşi mai iţeşte paşii prin lume. O întâlnire cu Liese, un suflet la fel de răvăşit ca al lui, precum şi vestea surprinzătoare că are doi gemeni ce-i poartă fiinţa prin lume, îi dă lui Oskar un ultim puseu de a lupta cu propria fiinţă.
…oamenii nu-s decât nişte copaci, în aparenţă semeţi şi puternici, dar, dacă-i tai de la rădăcină, dacă le iei ce iubesc mai presus, o să cadă la fel de uşor precum o frunză.
Dacă ajunsesem la ideea cum că era greu să lupţi cu o boală nevăzută a propriei minţi, descoperim că e cu mult mai greu să te confrunţi cu adevărata realitate a propriei familii şi cu numeroasele probleme cărate încă din copilărie şi care, în loc să bată spre împăcare şi rezolvare, de fapt s-au înrădăcinat în sufletul fiecărui Kaufmann.
Mi-am dat seama că singurătatea mea se împletea cu a ei şi, cumva, la capătul lor, ca un nod, se afla fericirea.
În acest al doilea volum al duologiei Ziua în care am învăţat să zbor, Alina Şerban ne poartă în miezul tuturor problemelor. Oskar nu a fost decât un declanşator. Începutul unei explozii iminente care va lovi totul în jur. Ce se mai poate salva? Ce ar fi trebuit salvat? Cum ar fi fost dacă…? Acestea sunt întrebări ale căror răspunsuri te vor măcina chiar şi după ce ai închis cartea.
Unul dintre cele mai grele lucruri din lume e să-ţi cunoşti cu adevărat familia, să ai curajul să auzi adevărul chiar din gura lor şi să fii pregătit de o dezamăgire cruntă. Şi asta, pentru că familia e ceva sacru, perfect, care face parte itinerantă din tine şi nu poţi concepe să fie altfel.
Cele două romane ale Alinei Şerban ce ne poartă într-o singură poveste de familie, nu sunt tipul de lectură pe care să o devorezi după cină sau la o ceaşcă de ceai. Firele vesele, mereu cu un gândul optimist la periferia minţii, vor vedea în povestea lui Oskar o tragedie. Al doilea volum este cu mult mai dificil decât primul prin încrengătura problemelor familiale ale lui Oskar.
De multe ori m-am întrebat de ce suntem sinceri cu cineva numai după ce moare. De ce nu putem spune franc tot ce avem pe suflet şi când ne poate asculta?
În acest al doilea volum, am trecut de graniţa durerii personale a lui Oskar. Am păşit în problemele fiecărui membru a familiei Kaufmann şi ne-am lăsat molipsiţi de întunericul cărat de cei cinci fraţi. La grup îl vom adăuga şi pe Rudi care pare a fi atins de ciudata molimă a neputinţei şi retragerii în sine. Ne vom diviza încercând să-i înţelegem, apoi, nereuşind, în a le blama neputinţa şi alunecarea spre plângerea de sine.
Mi-am dat seama de adevărata tragedie a familiei mele: neputinţa de a ne găsi locul în viaţă.
Ziua în care am învăţat să zbor este romanul pe deplin înţeles de către cei ce, de-a lungul vieţii lor, s-au confruntat cu lupta contra gândurilor rele, cu pierderea controlului asupra propriei vieţi şi aflaţi mereu la graniţa dintre abandon şi luptă. Cei străini de sentimentul depresiei se vor simţi pe de o parte norocoşi, pe de altă parte se vor motiva ca niciodată să-l experimenteze. Oricum am privi povestea Alinei Şerban, Ziua în care am învăţat să zbor este o experienţă a sentimentelor.
Nu te gândi din start că ar trebui să fie vina cuiva, aşteaptă să vezi ce găseşti acolo şi apoi trage concluziile.
Ziua în care am învăţat să zbor, volumul doi din duologia cu acelaşi nume, semnată Alina Şerban este disponibil pe site-ul Editurii Quantum Publishers şi în librăriile partenere.
Mă bucur totuşi că în viaţa asta am învăţat să zbor, chiar dacă am pierdut mai mult decât am câştigat.
Alte recenzii de la Alina Şerban:
