Am mai scris articole în care v-am povestit despre febra muntelui și pericolul la care se expun alpiniștii în momentul în care forțează limitele pentru a-și atinge țelul. Am fost captivată de The Climb și În aerul rarefiat, povești despre dezastrul de pe Everest din mai ’96, care m-au determinat să urmăresc și să citesc nenumărate documentare, mărturii ale supraviețuitorilor, analize ale specialiștilor și alte păreri avizate despre ce s-a întâmplat în acea primăvară pe munte. Am tot scormonit incapabilă să mă decid dacă sunt contra sau pro Krakauer, dar mai ales contra sau pro Boukreev. V-am povestit pe larg despre aceste două cărți aici. Profit de ocazie să vi le mai recomand încă o dată.

În linii mari: în aprilie-mai ’96, Everestul a fost luat cu asalt de vreo 15-20 de expediții comerciale și non comerciale. Dacă îți doreai să urci pe Everest apelai la una dintre aceste expediții comerciale, plăteai până la 60-70 de mii de dolari și ti se puneau la dispoziție ghizi, șerpași, hrană, corturi, oxigen și ce mai aveai nevoie pentru ascensiune. În ciuda prețului foarte ridicat, din care mare parte se ducea pe taxele impuse de statul nepalez, nu era responsabilitatea nimănui să te care în vârf, nu-și lua nimeni acest angajament. De urcat, urcai pe picioarele tale dacă te țineau, iar abandonul era foarte des întâlnit. Bineînțeles că era frustrant ca, ajuns la câteva sute de metri depărtare de vârf, să te vezi nevoit să renunți și să te întorci, dar toți cei care au făcut-o, au trăit, în schimb, dintre cei care s-au ambiționat și încăpățânat să continue, mulți n-au mai reușit să facă și drumul înapoi. Tragedia din ’96 este recunoscută și a fost dezbătută la scară mondială stârnind multă polemică și controverse. 8 oameni au murit în acea zi pe munte, dintre care doi ghizi principali, alpiniști cu experiență, puternici, veterani ai Himalayei care și-au încălcat propriile reguli și s-au lăsat prinși prostește de febra vârfului.

Totul este povestit detaliat de Krakauer în cartea sa, În aerul rarefiat, carte care pare să conțină anumite acuzații voalate la adresa unuia dintre ghizi unei alte expediții, un rus. Acest ghid rus, angajat în echipa lui Scott Fisher, aflată în competiție cu cea a lui Krakauer, a simțit nevoia să dea replica și să-și motiveze deciziile. De altfel, clienții lui Scott Fisher au fost toți salvați în cele din urmă, mulți dintre ei chiar datorită lui Boukreev. Singurul care a murit pe munte din echipa rusului a fost chiar ghidul principal, Fisher. Așa a apărut o nouă versiune a poveștii expusă în cartea The Climb. Ambele sunt foarte interesante și merită citite. Le găsiți pe site-ul celor de la Libris.

Celelalte două recomandări pe care vreau să vi le fac sunt cărți publicate cu ceva vreme în urmă, prima este scrisă de Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe vârful Everest alături de șerpașul Tenzing Norgay și care se numește Înalta aventură. Cea de-a doua se numește Tigrii din Himalaya, scrisă de Fritz Rudolph și relatează ascensiuni montane ale unor șerpași nepalezi reali sau ficționalizați, de a căror determinare și rezistență a depins succesul acestor asalturi montane și a căror muncă din păcate a fost recunoscută foarte târziu și cu multă reticență din partea albilor, în special a englezilor.

Deși au fost prezenți la toate expedițiile montane organizate secolul trecut cu rol de cărăuși, la împărțirea laurilor au fost omiși. Rasismul și discriminarea și-au spus cuvântul și din ambele relatări răzbat diferențele de rasă pe care albii le făceau în acea vreme în ciuda dedicării absolute pe care șerpașii o arătau pentru ca expedițiile să fie un succes și să reușească atingerea vârfului. Diferențele dintre cele două categorii: albii și șerpașii sunt enorme; stil de viață, nivel educațional, motivații, ideologie și așteptări. În timp ce albii sunt susținuți financiar de cluburi și academii din țara natală, șerpașii își riscau viața și sănătatea, urcând și coborând împovărați de zeci de kilograme pentru câteva rupii. Statutul lor era net inferior și erau foarte rar tratați de albi de la egal la egal. Schimbările se produc foarte încet, dar sigur. Sunt evidente în special la șerpașul Ciong Norbu, personajul principal al cărții. De la copilul de 16 ani la bărbatul trecut de jumătatea vieții, mentalitatea și aspirațiile lui se schimbă radical și în sens pozitiv. Ciong crește spiritual și cultural, realizează care îi sunt prioritățile, înțelege importanța apartenenței și a unității, a susținerii naționale și a luptei contra discriminării și colonialismului.

În ciuda diferențelor radicale, există ceva ce acești oameni, albi sau nepalezi, împart: febra muntelui. Tigrii erau considerați doar acei șerpași care depășeau altitudinea de 7000 de metri.

Relatarea lui Hillary este foarte detaliată și minuțioasă și expune toate etapele pe care le-a parcurs acesta de la prima atracție față de munte și prima escaladare până la succesul de pe Everest. Se bazează strict pe ascensiuni montane, pe expediții, pe organizarea acestora, pe echipamente și tehnologii, pe etapele de aclimatizare, povestește despre toate încercările lui de a urca pe diverse vârfuri din Himalaya, nu numai despre succesul avut pe Everest, despre prieteniile pe care le-a legat, despre ajutorul care i s-a dat, despre șansele, norocul sau ghinionul avut.

În schimb, relatarea despre Tigrii din Himalaya urmărește în afară de expedițiile și urcușurile pe munte și viață socială, traiul mizer și greutățile cu care luptă în fiecare zi șerpașii și cât de mult depinde de munca lor familia rămasă acasă. Pentru ei nu există plăcerea și extazul pe care îl experimentează albii, pentru ei este în primul rând nevoie, este un job pe care sunt obligați -l facă pentru a-și asigura subzistența, dar în timpul căruia își riscă viața zi de zi.

Cert e că am făcut o pasiune bolnavă pentru relatările non ficțiune ale escaladărilor montane din Himalaya, despre încercările eșuate sau reușite de cucerire a unor piscuri considerate veacuri inaccesibile. Culmea e că eu am fobie de înălțime, dacă mă urci pe o scară de 4 metri deja intru în panică. Și cu toate acestea citesc fascinantă despre curajul și rezistența unora care iau muntele în piept de-a dreptul.

Poate că acum, în secolul 21 condițiile sunt mult mai favorabile succesului, dar la jumătatea secolului trecut când primele piscuri de peste 8000 de metri au fost cucerite, nu existau echipamentele și tehnologia de azi. Totul depindea de anduranța și ambiția alpinistului. Alpinistul nu putea conta pe nimic, decât pe propria ambiție și rezistență. Și tocmai din acest motiv primele escaladări din Himalaya sunt reușite demne de admirație și ieșite din comun ale unor oameni care pe drept cuvânt au fost cunoscuți ca tigrii ai muntelui. Vi le recomand pe toate cu drag, în speranța că veți experimenta aceeași febră a lecturii pe care am experimentat-o eu. Dacă aveți și alte recomandări care se pliază pe gen, vă aștept cu propuneri de carte în secțiunea de comentarii.

Vezi Top 100 cărți ale anului 2023