Am cumpărat cartea „Winston – un motan în misiune secretă” de la un târg de vechituri, pentru că mi-a plăcut coperta.
Cartea este despre o pisică și o fetiță care fac schimb de trupuri. În urma unui fulger, Kira se trezește în pielea motanului și motanul Winston în pielea fetiței. Nu este, desigur, prima oară când dau peste această premiză, dar am citit cu interes, pentru că e un subiect care te captează (cine nu se gândește uneori cum ar fi să se trezească pe nepusă masă altcineva?). Cred că poți construi, plecând de aici, tot felul de situații interesante, amuzante și concluzii profunde.
Totuși, nu a fost însă cazul în cartea „Winston…”. Ca să fie mai simplu, autoarea lasă consecvența acasă, astfel că Winston este o pisică în trupul Kirei, dar știe tot ce știe și Kira, deși rămâne el. Știe și engleză, știe să scrie și să citească, știe să facă și calcule. Kira rămâne și ea cu abilitățile respective, deși este pisică. Fiecare își păstrează memoria dar are și competențele celuilalt.
Până aici, toate bune (și cam plictisitoare), apoi cartea începe să devină despre trafic de țigări și parteneri abuzatori, șantajiști, despre poliție care intră noaptea peste tine în casă. Se fură și haine din magazine, dar asta pălește în fața traficului cu țigări contrafăcute sau a atitudinii relaxate a unei mame a cărei fiica e urmărită la școală de fostul ei iubit sociopat.
Nu mi-a plăcut nici structura romanului, cartea începe cu o scenă dintr-un moment x și apoi după câteva pagini se întoarce brusc în trecut, ca personajul narator sa ne povestească pe îndelete cum s-a ajuns la situația din primele pagini. Nu mi-a plăcut pentru că este o tehnică mult prea folosită care și-a pierdut strălucirea acum foarte multă vreme, și care s-ar justifica, după părerea mea, doar dacă scena de început ar crea un suspans teribil sau ar planta în mintea noastră o idee care pe parcurs să înceapă să prindă rădăcini și să îți stârnească din ce în ce mai mult curiozitatea. Nici cu asta nu e cazul. Deși, cine știe, poate autoarea a crezut că a creat acel suspans sau a stârnit acea curiozitate. După câteva pagini devine totul foarte previzibil și plictisitor, și faptul că știam că sunt la foarte mare distanță de momentul scenei din prima pagină m-a enervat teribil pe toată durata cărții.
Nu mi-au plăcut nici personajele și nici felul în care au fost ele construite. Kira este fiica unei imigrante din Rusia, învățătoare în țara natală și menajeră in Germania, unde se petrece acțiunea. Ajunge dintr-un joc de împrejurări într-o școală foarte bine cotată și plină de copii din familii bogate, dintre care unii râd de hainele ei ieftine și de meseria mamei ei. De-a lungul cărții, Kira exprimă niște idei care îmi strepezesc dinții, cum ar fi că trebuie neapărat să intre în grațiile celor populari (exact aceia care râd de ea și de mama ei), dar și să se ferească de „ciudații” clasei, ca să nu piardă pentru totdeauna șansa să fie populară. Tânăra fată încearcă să epateze, minte și denaturează lucruri, aștepând înfrigurată să primească validarea celor populare. Desigur că pe parcurs fata renunță la ideile respective, dar o face atât de brusc și de inexplicabil, încât nu poți percepe, ca cititor, că personajul a evoluat. Pare doar un personaj creionat prost care avea o agendă de bifat.
Winston, pe de altă parte, este deranjant de uman. Am mai citit cărți despre pisici transformate în oameni, dar parcă în nici una pisicilor nu le dispăruse ca prin farmec orice atribut care le-ar putea apropia de specia lor. Și celelalte pisici din carte sunt la fel de antropomorfe. Și de plictisitoare.
La un moment dat, fiica mea a observat pe cotorul cărții cifra 1. Am căutat să vedem dacă mai există și alte părți (pe care nu le-aș mai citi nici contra-cost 😁) și se pare că într-adevăr mai există și alte 7 părți. Ceea ce este bine, copiii trebuie să afle și despre traficul de persoane, de organe și despre clinicile de dezalcoolizare și Winston în misiune este de departe cel mai în măsură să le povestească despre asta.
Alte recenzii de la Frauke Scheunemann :
