Recenzie “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

Titlu: Ultima Fotografie
Autor: Bogdan Hrib
An apariție : 2015
Editura: Tritonic
Nr. Pagini: 308
Limba: Română
Gen Literar: Literatura contemporana
Recenzie de Corina Moisei
Publicată la 5.01.2019
Nota recenzorului: 5/10
Recenzie “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib
5 (100%) 1 vote[s]

Iată-ne la început de an livresc, an în care piața editorială românească ne pregătește titluri de înaltă calitate și de veritabilă valoare, fapt pentru care noi, cititorii, vom avea nevoie de mai mult timp, mai multă atenție și de ce nu, mai mult spațiu pentru cărțile care se vor așeza liniștite pe rafturi. Așa se face că începutul meu de an cititoresc nu a fost chiar pe măsura așteptărilor mele. Am optat pentru un roman care m-a dezamăgit, mai ales pentru că informația de pe copertă promitea un veritabil deliciu (să rețin că nu tot ce zboară se mănâncă). A venit timpul să dezpicăm firul în patru și să vedem ce aduce cu sine romanul lui Bogdan Hrib, ”Ultima fotografie”.

Romanul promite a fi o istorie a două sisteme, comunismul și capitalismul românesc. Deși include în sine astfel de interferențe istorice, narațiunea lui Bogdan Hrib mi-a părut fadă. Personajul central, Alexandru Zaharia, un fotograf trecut de prima tinerețe (are 50 de ani și mai toată povestirea se focusează pe acest detaliu), pornește într-o călătorie pe un vapor de lux, în speranța că ar putea uita cele două căsnicii eșuate și o carieră îngropată. Deși la început nu m-am putut abține în a-l compătimi, ulterior am devenit cumva reticentă: bărbatul ăsta oftează prea mult. Cu o înclinație profund depresivă, acest Alexandru creează impresia unui om spulberat, care nu își găsește rostul, dar totuși mai face valuri în jurul său. Da, au fost momente când mi s-a părut simpatic, dar alteori mi-a trezit pur și simplu o antipatie curată. Dacă s-ar fi înfiripat în fața mea, probabil s-ar fi ales cu o zdruncinătură bună, care i-ar întoarce tăria de caracter și bunul simț.

Pe această corabie el își reîntâlnește o colegă din școala primară (de ce să optezi pentru așa distanțe temporale? O colegă de bancă din clasa a-II-a?), o atare Diana, la fel de fadă, ca și personajul central. Și de această dată, autorul a optat pentru a-și îneca eroina, dându-i cele mai nedemne emoții de femeie cumva frustrată, a cărei existență se rotește în jurul unei profunde nemulțumiri de sine și a unor drame neconsumate din trecut. O bilă albă primește în schimb aici autorul pentru rememorarea amintirilor din trecutul comunist român, pe care eu, ca basarabeancă, nu prea am de unde să îl știu. Și el, și ea sunt prinși adânc în mâlul unui trecut din care nu vor să iasă și cu care se complac tacit. Ajung să se iubească pe fugă, banal, acompaniați de sunetele mele și implicându-se în unele dialoguri absolut banale. Ah da, anume la această parte romanul pierde cel mai mult. Dialogurile sunt superficiale, gândite doar pe jumătate, încât ai vaga impresie că niște copii ajung să discute chestii de oameni mari. Autorul optează prea des pentru a-și nuanța eroii ca pe niște firi rigide, limitate în mișcări, pesimiste, ceea ce transformă lectura într-o corvoadă. Oricât de mult nu dai tentă dramatică subiectului, cititorul nu se poate pomeni în situația de a-și dori să abandoneze cartea. Eu cam asta am vrut să fac de câteva ori, dar de fiecare dată mai dădeam o șansă.

Bine, și pentru că nu e tot chiar atât de trist, iar această recenzie nu are menirea de a tăia elanului cititorului, am decis să spilcuiesc câteva pasaje care mi s-au părut destul de drăguțe și care cumva mi-au mai păstrat interesul față de carte:

”Povești, povești, povești. am suferit, m-am perpelit, au trecut, am luat-o de la capă, cumva au rămas amintirile, multe dintre ele cu multă aromă dulce amăruie de nostalgie…

Îți place cartea până acum? Vezi și lista cărților scrise de Bogdan Hrib.

Ciudat e că mi se pare că sentimentul nu are aceeași compoziție de-a lungul vieții… E ca și când la un fel de mâncare, o friptură la tavă sau o omletă, ca să mă refer la ceva aparent banal, schimbi condimentele…” Interesantă interpretare a iubirii ne oferă autorul. Cu toate aceastea, personajul nu uită niciodată de starea sa apatică:

”Oboseala a trecut dincolo de stadiul cronic, e organică, e vie. O port ca un rucsac de munte plin cu lucruri absolut necesare, de nearuncat.” sau ”Dar oboseala și disperarea mi-au atrofiat capacitatea de a mai simți bucuria, oricât de mare ar fi fost ea.” Un pic prea mult pentru gustul meu.

Pentru cei care îmi cunosc gusturile în materie de lectură știu că sunt destul de selectivă, dar câteodată curiozitatea primează. De această dată, vorba dictonului, curiozitatea a ucis pisica mea cititorească. ”Ultima fotografie” a lui Bogdan Hrib nu a fost prea compatibilă cu mine.

Dar alegerea cu siguranță vă aparține!

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)

📚 CONCURS NOU:

PLINUL DE CĂRȚI!

Am dat drumul la un concurs inedit în care poți câștiga 7 super cărți 📖! Dă click pe butonul de mai jos pentru a te înscrie și pentru a descoperi cărțile! 👍

PARTICIPĂ LA CONCURS

POST A COMMENT.